Istorie Locala

Marți, 23 Iunie 2020 08:20

Nicolae Bălcescu – mare revoluționar pașoptist și conștiința pentru apărarea vestigiilor trecutului și a adevărului

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

«...Noul său statut de exilat nu-i permitea să se deplaseze în locurile istorice legate de lupta lui Mihai Viteazul pentru unirea țărilor române. Aceasta nu a însemnat însă că el a renunțat la rigorile cercetării istorice. Din această perspectivă și-a rugat un prieten să-i facă rost de hărți ale Munteniei și Transilvaniei cu ajutorul cărorar să reconstituie campaniile purtate de marele voievod. De asemenea, și-a rugat prietenul respectiv să se deplaseze pe teren, să identifice zonele în care s-au desfășurat ostilitățile în iarna anului 1594/1595 și mai ales locul de tabără și locurile luptelor de la Stănești, Putineiu și Șerpătești și să discute cu oamenii pentru a culege informații, basme, povestiri etc. despre evenimentele respective...»

 

 

 

Mircea Vladu

1.     Nicolae Bălcescu – mare revoluționar

Revoluția din anul 1821, deși a fost înfrântă, a avut un rol deosebit de important în proiectarea căii ce avea să ducă peste 56 de ani la cucerirea independenței naționale.

Acest rol derivă din faptul că revoluția a pus capăt regimului fanariot și a restaurat domniile pământene. Totodată, revoluția a scos în evidență necesitatea asigurării unui instrument de forță, în măsură să sprijine din punct de vedere militar ideile de dreptate, unitate, independență etc. ale liderilor vremii. De asemenea, revoluția a mai pus în evidență faptul că pe baza tuturor acțiunilor militare trebuie să stea planuri de acțiune clare și corespunzătoare situației politico-militare și că aceste planuri trebuie urmărite cu perseverență pentru realizarea lor[1]. Intervalul de timp până la cucerirea Independenței naționale a fost extrem de lung și imposibil de parcurs fără probleme deosebite.

Vremurile au fost prea zbuciumate pentru ca problema să se rezolve așa de simplu. A fost nevoie de cel puțin un act important care să vizeze energia și voința națională, la finele căruia toți românii să fie uniți între granițele aceluiași stat național, democratic, modern și independent.

Acest act l-a constituit Revoluția română de la 1848, etapă istorică intermediară, necesară pe drumul spre obținerea Independenței naționale, în condițiile în care Revoluția de la 1821 produsese o largă deschidere spre național, spre realizarea și întărirea coeziunii spirituale și ideologice a națiunii.

Despre unitatea națională vorbea, încă de la începutul anului 1847, o mare personalitate a neamului românesc, ce are legătură cu meleagurile vâlcene, Nicolae Bălcescu.

Acesta vedea o mișcare politică românească, a cărei țintă „nu poate fi alta decât Unitatea Națională a Românilor”[2].

În concepția lui Nicolae Bălcescu, trebuia realizată o unitate mai întâi în idei și sentimente, în scopul de a duce mai târziu la o unitatea politică. Scopul unității politice trebuia să-l reprezinte unirea muntenilor, moldovenilor, basarabenilor, bucovinenilor, transilvănenilor, băbățenilor, cuțovlahilor[3] și formarea unei națiuni românești, a unui stat de șapte milioane de români[4].

Conștient că ideea de unitate națională afectează interesele Imperiului Otoman și ale Rusiei țariste, ca puteri suverane și, respectiv protectoare, Nicolae Bălcescu propăvăduia ideea potrivit căreia „libertatea din lăuntru este fără putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub dominare străină prin unitate națională[5]. În propăvăduirea acestei idei, Nicolae Bălcescu a fost foarte categoric: „Mai bine țara noastră să se prefacă într-un întins mormânt, numai să rămână tot o țară a românilor”[6]. În propăvăduirea ideilor sale, Nicolae Bălcescu se baza pe următoarele argumente:

$1a)    posibilitatea de a convinge Imperiul Otoman și Rusia țaristă să respecte dreptul de autonomie al celor două Principate, prevăzut în Tratatul de la Adrianopol, subscris de ele și recunoscut de celelalte puteri ale Europei;

$1b)    speranța că Austria, după revoluția de la Viena, va acorda sprijin mișcării revoluționare românești pentru atenuarea amenințării guvernului revoluționar maghiar de a anexa Transilvania;

$1c)     dorința eliminării reticențelor politice privind formularea programului revoluționar, precum și a celor de ordin intern determinate de perioada extrem de lungă de separare politică, într-un timp rezonabil;

$1d)    convingerea că sentimentul național și conștiința românească sunt mai puternice decât neînțelegerile politice. Pentru înfăptuirea ideii de unitate națională, Nicolae Bălcescu menținea o legătură strânsă cu revoluționarii din Moldova și din Transilvania. În acest sens este edificatoare ideea lui Vasile Alecsandri care îi comunica lui Nicolae Bălcescu „...dorul cel mai înfocat al nostru este Unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern și sub aceeași Constituție”[7].

Nicolae Bălcescu considera că la nevoie, după înfăptuire, unitatea națională trebuie apărată cu orice preț. Din această perspectivă el pleda ca alături de corpurile de trupă pentru apărarea patriei „... de o năvală străină sau de a scăpa dacă este ocupată...( ) trebuie o populație întreagă înarmată, țărani fanatici pătrunși de sacrul foc al amorului de patrie”[8]. Cu alte cuvinte, Nicolae Bălcescu era adeptul principiului „națiunii armate”, al „războiului popular” și al „partizanatului”.

În susținerea acestei idei, Nicolae Bălcescu avea în vedere faptul că „de câte ori un vrăjmaș puternic năvălea în țară, toți locuitorii câmpurilor pustiau orașele și satele și se strângeau cu turmele și bucatele lor în munți, a căror intrare era apărată, atât prin natură, cât și prin fortificație”.

De asemenea Nicolae Bălcescu aprecia că cei mai neputincioși cum erau bătrânii, „muierile” și copiii se adăposteau în munți în timp ce „junii” luau armele, se constituiau în cete și se luau la harță cu vrăjmașii. Totodată, Nicolae Bălcescu aprecia rolul terenului în ducerea cu succes a acțiunilor militare.

Din această perspectivă, el aprecia că armata țării se ascundea în păduri, evitând angajarea într-o bătălie generală cu forțele „vrăjmașului”. Acesta urmărea să-l hărțuiască pe vrăjmaș, să-i taie căile de comunicație, să-i captureze proviziile și să-l înfometeze silindu-l astfel să părăsească țara sau să-l atragă în locuri necunoscute de el unde să plătească foarte scump îndrăzneala de a călca teritoriul național. Pentru Nicolae Bălcescu erau edificatoare exemplele prin care românii învinseseră în repetate rânduri oștile ungurești, turcești etc., adoptând procedee specifice războiului popular al partizanatului. Pentru reușita acestor procedee Nicolae Bălcescu aprecia, ca și Mihai Kogălniceanu, că sunt necesare pentru o țară voința și disciplina pentru ca la semnal „tot poporul să se scoale ca un singur om”.

Analizând aceste aspecte putem aprecia că Nicolae Bălcescu a fost unul dintre strategii Revoluției de la 1848 care și-au adus contribuția la conceptualizarea principiului doctrinar al națiunii armate și la materializarea organizatorică a acestuia.

De fapt, Nicolae Bălcescu se pronunțase încă din 1844 pentru „alcătuirea oastei românești pe temeiuri de masă mult mai largi”. În acest sens el a elaborat un studiu intitulat „Puterea armată și arta militară la români de la întemeierea Principatului Valahiei până acum” în care susținea o reformare a organizației ostășești care să asigure condiții mai bune de apărare. Când era vorba de vârsta la care românii trebuia să-și facă datoria față de patrie, Nicolae Bălcescu o aprecia ca fiind între „20-60 de ani, fără excepție”.

Totodată, Nicolae Bălcescu considera că puterea unui stat nu stă numai în „armata activă” ci și în rezervele naționale.

Nicolae Bălcescu sfidează reglementările vremii și acceptă să organizeze la 8/20 martie o întrunire a revoluționarilor români, munteni și moldoveni aflați la Paris, în locuința sa. Acolo s-a hotărât declanșarea revoluției în principatele române extracarpatice, s-a dezbătut un program cu caracter burghezo-democratic ce viza și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire, și s-a decis ca acțiunile să se desfășoare sincronizat.

Cu ocazia Conferinței de la Sibiu din 27 aprilie/8 mai, a reprezentanților românilor transilvăneni, Nicolae Bălcescu și Ion Ghica trimit pe August Treboniu Laurian cu instrucțiuni pentru elaborarea în linii mari a programului de acțiune a românilor ce urma să fie completat și supus aprobării Adunării de la Blaj ce se preconiza a se desfășura pe 3/15 mai.

Revoluția de la 1848 s-a declanșat în martie 1848 și a durat până în august 1849, având deznodământul cunoscut materializat în intervenția brutală a imperiilor absolutiste otoman, habsburgic și țarist, care n-a putut pune capăt luptei pentru dreptate și unitate națională a românilor. Vizavi de această problemă Nicolae Bălcescu afirma: „Revoluția română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trude, suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși[9]. Revoluția română de la 1848 la care a fost implicat, în calitate de conducător și Nicolae Bălcescu, a avut cauze obiective proprii și se consideră că nu se greșește dacă se apreciază că acestea au constituit avanpostul revoluției burghezo-democratice în Europa. Chiar dacă a fost înăbușită brutal, Nicolae Bălcescu nu și-a pierdut speranța în continuarea luptei pentru unitate națională. El aprecia că o viitoare revoluție trebuie să fie o revoluție națională „... care nu se va mărgini a cere libertate dinlăuntru care e peste putință a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub dominarea străină, ci va cere unitatea și libertatea națională”[10]. Această uimitoare previziune a lui Nicolae Bălcescu s-a înfăptuit în 1859 prin Unirea Principatelor Române, în 1877 prin cucerirea Independenței de Stat și în 1918 prin înfăptuirea Marii Uniri.

Programul revoluționar românesc, la care și-a adus o contribuție deosebită Nicolae Bălcescu, s-a regăsit în mod principal în Proclamația de la Izlaz din 9/12 iunie 1848 considerată Constituția Țării Românești Muntenia. La numai patru zile de la Proclamație, Nicolae Bălcescu a adus la cunoștința consulatelor din București că, în Constituție, ce exprimă interesele interne ale țării: „Voi avea onoarea de a vă comunica în curând bazele acestei Constituții, care va guverna de acum înainte Valahia”[11]. Nicolae Bălcescu a fost un democrat-revoluționar, care după spusele lui Ion Ghica ar fi redactat programul în care a inserat articolul 13, ca o soluție la chestiunea socială, expresie concentrată a revoluției pașoptiste: „emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire” și „ Țăranii denumiți, fiii patriei cei adevărați... cer o părticică de pământ, îndestulă pentru hrana familiei și vitelor lor, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer și patria le-o dă”[12].

Personalitatea lui Nicolae Bălcescu se poate observa și din apelul adresat domnitorului Bibescu, ce reprezintă pentru foarte mulți analiști, o tentativă de a legaliza revoluția: „Acum e timpul să arăți lumii că ai fost și ești român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute și să nu lași fiilor un nume veștejit”[13] sau din modul de percepere a libertății: „...aceleași drepturi civile și politice pentru tot românul”[14].

Totodată, personalitatea lui Nicolae Bălcescu poate fi observată și în reglementările de ordin fiscal: „... dreptatea nu suferă a purta numai săracii sarcinile țării și bogații să fie scutiți. Prin urmare decretă contribuție generală după venitul fiecăruia”[15] sau în prevederile privind învățătura: „... învățătura este pentru toți egală, progresivă integrală”[16].

În cuprinsul Proclamației s-a adresat un vibrant mesaj armatei: „Frați români Soldați care sunteți fiii și frații noștri, privegheați a ține bună rânduială pentru că datoria voastră este aceasta. Nu ascultați când voitorii voștri și ai noștri de rău vă vor porunci a da în frații voștri și vă vor întina mâinile în sângele celor ce se scoală pentru binele vostru și al părinților voștri”[17]. Pe ofițeri, Proclamația îi îndemna „scoateți săbiile, faceți-le să lucească înaintea soarelui dreptății și al libertății patriei. Iată, calea cea mai glorioasă în analele patriei vi se deschide vouă ... iar dacă capii voștri vă vor contra vrăjmașilor patriei, dar sânge român și sânge patriotic nu vor vedea niciodată, că în caz când străinii, inamicii Măriei voastre și patriei noastre vor veni din afară, atunci jurăm pe credința noastră, de a ne face datoria pân-la o picătură de sânge; iar altfel în contra românilor, în contra fraților noștri, vie ei cum vor veni, mai ales cerând îmbunătățirea patriei, nu le putem fi ostili”[18].

Nicolae Bălcescu a susținut apărarea cuceririlor revoluției cu orice preț împotriva intervenției de afară din 13 și 15 septembrie 1848. Pentru realizarea acestui deziderat, Nicolae Bălcescu a întocmit un plan strategic privind dispunerea forțelor militare existente la acea vreme și reprezentate de garda națională formată din masele populare înarmate, în trei grupări, care vizau următoarele misiuni:[19]

$1a)    prima grupare să ocupe o poziție de apărare cu centrul pe localitatea Călugăreni și să interzică pătrunderea oastei otomane peste Dunăre;

$1b)    a doua grupare să fie dispusă cu centrul pe localitatea Buzău și să interzică pătrunderea trupelor țariste în Țara Românească;

$1c)     a treia grupare să constituie rezerva generală, care să se dispună în localitatea Râureni (Câmpul lui Troian) să fie comandată de generalul Gheorghe Magheru și să sprijine la nevoie grupările dispuse la Călugăreni și Buzău. În afara planului elaborat de Nicolae Bălcescu, revoluționarii mai contau și pe organizarea unei apărări generale în munți, mizând totodată și pe ajutorul revoluționarilor transilvăneni.

Condițiile vitrege din punct de vedere politico-strategic nu au permis punerea în aplicare a planului elaborat de Nicolae Bălcescu și, ca urmare, armata otomană a pătruns în București pe 13 septembrie întâmpinând o dârză rezistență din partea detașamentului de pompieri condus de căpitanul Pavel Zăgănescu și de ostașii Regimentelor 1 și 2. Deznodământul evenimentelor din București a ajuns și la urechile ostașilor din tabăra de la Câmpul lui Troian, în număr de aproximativ 30 de mii, pregătiți pentru a-și sacrifica viața pentru apărarea revoluției. La insistențele trimisului consulului englez la București, ale lui I. H. Rădulescu și ale generalului Tell, generalul Magheru a desființat tabăra, pentru a „nu azvârli țara într-un război fatal”. Probabil că la această decizie a contribuit și faptul că delegația guvernului de la București, în frunte cu Nicolae Bălcescu nu fusese primită la Constantinopol în data de 10/22 august, deoarece nu fusese recunoscută oficial, fapt ce însemna că turcii erau deciși să radă orice rădăcină a revoluției.

$12.     Nicolae Bălcescu – conștiință pentru apărarea vestigiilor trecutului și a adevărului

Nicolae Bălcescu n-a avut șansa să trăiască decât 33 de ani (1819-1852), dar în scurta și zbuciumata sa viață a adus servicii incomensurabile spățiului carpato-danubiano-pontic și istoriei sale.

El n-a fost numai revoluționar pașoptist de frunte, ci și un apreciat istoric militar medievist.

Din cei 33 de ani de viață, Nicolae Bălcescu n-a apucat să dedice studiilor istorice decât vreo 8 ani.

În această perioadă el a elaborat:

$1a)    Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahia și până acum (1844);

$1b)    Puterea armată și arta militară la moldoveni în timpul mărirei lor (1846);

$1c)     Postuma – Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, ce constituie referiri la secolele XIV-XVII.

            Munca de cercetare în domeniul istoriei a fost întreruptă de Nicolae Bălcescu în perioada revoluției de la 1848 întrucât: „... am preferat a lucra instituțiile ostășești înaintea oricăror altora, căci aceste instituții sunt cele mai minunate ce au avut părinții noștri căci ele au făcut mărirea și puterea țărei în vreme de patru veacuri; în sfârșit căci sunt convins că țara românilor de își va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, acesta o va fi ea datoare mai mult generației vechilor ei instituții ostășești”[20]. Eșecul revoluției de la 1848 a impus plecarea lui Nicolae Bălcescu în exil cu sănătatea zdruncinată dar cu dorința fierbinte de a continua să sensibilizeze și să mobilizeze opinia publică și diplomațiile occidentale privind problema națională românească. În acele condiții Nicolae Bălcescu elaborează principala sa operă istorică Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Noul său statut de exilat nu-i permitea să se deplaseze în locurile istorice legate de lupta lui Mihai Viteazul pentru unirea țărilor române. Aceasta nu a însemnat însă că el a renunțat la rigorile cercetării istorice. Din această perspectivă și-a rugat un prieten să-i facă rost de hărți ale Munteniei și Transilvaniei cu ajutorul cărorar să reconstituie campaniile purtate de marele voievod. De asemenea, și-a rugat prietenul respectiv să se deplaseze pe teren, să identifice zonele în care s-au desfășurat ostilitățile în iarna anului 1594/1595 și mai ales locul de tabără și locurile luptelor de la Stănești, Putineiu și Șerpătești și să discute cu oamenii pentru a culege informații, basme, povestiri etc. despre evenimentele respective.

Pe Nicolae Bălcescu l-a interesat foarte mult și trendul ostășesc. Din această perspectivă el a căutat să-și însușească probleme de artă militară studiind lucrări de referință ale vremii[21]: Cours elementaire d’art et d’histoire militaire elaborat în patru volume la paris de Rocquancourt; volumul corespunzător din Encyclopédie méthodique, Tableau analitique des pricipales combinaisons de la guerre et leurs rapport avec la politique des États a baronului Henri de Jomini, Saint Petesbourg, 1830; Stratagemens et ruses de guerre, două volume, Paris, 1826 etc.

Deși sănătatea se șubrezea pe zi ce trecea, Nicolae Bălcescu îi scria, cu doi ani înainte de a muri, lui Alexandru Zane faptul că se pregătește „reîncepând oricare studii de artă militară, de care m-am ocupat sunt acum vreo zece ani, teoria trebuie să precedeze practica”.

Poate că atunci Nicolae Bălcescu realiza că i se apropie sfârșitul și că nu voia să părăsească această lume, fără a mai așterne ceva pe hârtie care să fie folositor oștirii române, la proiectarea și construcția căreia ideile sale fuseseră însușite. Nicolae Bălcescu a fost deopotrivă revoluționar și cărturar, un om modern al unor timpuri extrem de zbuciumate. Deși a murit la o vârstă tânără, au rămas faptele sale și opera sa istorică să dăinuie peste veacuri spre mândria vâlcenilor și a tuturor acelora din spațiul carpato-danubiano-pontic, care gândesc și simt românește.



  1. Curs de Istoria artei militare, vol. II, Arta militară națională și universală în epoca modernă, București, 1990, p. 84.
  2. „Revista română de istorie militară”, nr. 1 (15)/1988, p. 30.
  3. 1848 la români. O istorie în date și mărturii, Cornelia Bodea, vol. I, Editura }tiințifică și enciclopedică, București, 1982, pp. 319-320.
  4. Ibidem, pp. 319-320.
  5. “Revista română de istorie militară”, nr. 1 (15)/1988, p. 30.
  6. Ibidem, p. 32.
  7. Gândirea social-politică despre unire (1859), Editura Politică, București, 1968, p. 40 şi urm..
  8. “Revista română de istorie militară”, nr. 1 (15)/1988, p. 34.
  9. “Lupta întregului popor”, nr. 2 (6)/1988, p. 1.
  10. Ibidem, p. 2.
  11. Nicolae Bălcescu, Opere, vol. IV (Corespondență), ediție critică de Gheorghe Zane, București, 1964, p. 88.
  12. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, vol. 3, p. 493.
  13. Anul 1848 în Principatele Române, p. 490.
  14. Ibidem, p. 491.
  15. Ibidem, p. 491.
  16. “Lupta întregului popor”, nr. 2 (6)/1988, p. 14.
  17. Ibidem, p. 15.
  18. Ibidem, p. 16.
  19. Curs de Istoria artei militare, vol. II, Arta militară națională și universală în epoca modernă, București, 1990, p. 85.
  20. Nicolae Bălcescu, Opere. Scrieri istorice, politice și economice 1844-1847, G. Zane și Elena Zane, București, 1974, p. 46.
  21. Sergiu Iosipescu, Nicolae Bălcescu – strălucit istoric militar, “Lupta întregului popor”, nr. 2 (16)/1988, p. 49.

Informații adiționale

Citit 197 ori Ultima modificare Marți, 23 Iunie 2020 08:25
Ești aici: Home Valcea Valcea Nicolae Bălcescu – mare revoluționar pașoptist și conștiința pentru apărarea vestigiilor trecutului și a adevărului