Istorie Locala

Miercuri, 15 Aprilie 2020 12:00

«Un pelerinaj de suflet în Ţara Sfântă»/ Gheorghe Constantinescu/ text integral

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Gheorghe Constantinescu

 

«Am plecat spre Israel sperând că voi găsi liniştea unor momente doar pentru mine, la Mormântul Sfânt şi Zidul Plângerii; că voi cunoaşte oameni interesanţi, că voi lua „pulsul străzii”, că voi vedea oraşele prin ochii localnicilor şi, în fine, că voi rămâne cu amintiri frumoase şi voi fi mai bogat sufleteşte. Exact asta am trăit, aşa că pot spune, cu certitudine, că o călătorie în Israel nu are cum să nu te mişte sufleteşte! Ţara Sfântă e ceva ce face parte din noi înşine, înainte de a ne naşte. Ceva ce regăsim, odată ce pătrundem în ea, de care ne vom aduce aminte mereu şi nu mai avem cum să uităm locurile odată văzute. Oriunde am merge pe acest pământ, fără să vrem, ducem cu noi problemele vieţii noastre. Acolo însă se întâmplă ceva, nu le mai avem, uităm de noi; acolo pietrele vorbesc despre Dumnezeu micşorat în trup omenesc şi venit aici, pentru mântuirea întregii lumi.»

 

 

***

Recunoştinţă

Nicio carte nu este scrisă doar de o persoană - e nevoie de o întreagă reţea de prieteni. Primele mulţumiri se îndreaptă către preotul protopop Armaşi Ion, un slujitor extraordinar al lui Dumnezeu, paroh al Parohiei "Sfântul Apostol şi Evanghelist loan” din Bucureşti, care a avut atât curajul de a puncta slăbiciunile cărţii de faţă, cât şi bunătatea de a-şi exprima credinţa în acest proiect. M-a avertizat despre cât de greu va fi să scriu ceva consistent în doar câteva luni, dar după ce am făcut-o, mi-a oferit cu credincioşie o serie de reacţii şi sfaturi la fiecare capitol. Când părintele dă un sfat, simţi că este un sfat dat cu mintea şi cu inima deopotrivă. Îi sunt recunoscător părintelui pentru că a scris o Prefaţă atât de binevoitoare.

Sunt mult îndatorat prietenului meu, colonel (r) Antohi Dumitru, fostul meu coleg de garnizoană Mihai Bravu, pentru atenţia la detalii şi sfatul în alegerea titlului.

Aceleaşi aprecieri şi către Mulchandani Govind, un indian convertit la ortodoxism, cu numele de botez Govind-Rafael, care împreună cu col Antohi Dumitru au conceput CD-ul anexat cărţii.

Cei trei bărbaţi amintiţi şi-au luat ore din timpul lor preţios pentru a ajuta ca această carte să fie mai bună. Orice puncte slabe ale cărţii, fie din perspectivă teologică, fie din cea stilistică, îmi sunt imputabile numai mie.

Le aduc mulţumiri tuturor celor care au avut curajul şi bunătatea de a susţine această carte, sunt în rugăciunile mele şi ar trebui să fie şi în ale dumneavoastră.

La final, îi mulţumesc soţiei mele, Mihaela. Ea a fost nu doar primul cititor al fiecărui capitol şi ochiul critic care mi-a vânat gafele evidente, ci şi partenerul de viaţă care a îndurat efectiv lipsa mea, indisponibil pentru o perioadă de mai multe luni.

Mulţumirile supreme se îndreaptă către Duhul Sfânt care, cu blândeţe şi cu dragoste, m-a condus de-a lungul multor ani pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu mai bine şi a-L iubi mai mult. Regret doar că, de multe ori, am ales să ascult de dorinţele mele în loc să ascult de vocea Lui, şi mă rog ca această înclinaţie să pălească din ce în ce mai mult în timpul anilor pe care vreau să-i petrec în prezenţa Sa iubitoare. A lui Dumnezeu să fie lauda!

***

Cuvânt înainte

Orice pelerinaj este o mărturisire a credinţei, o urmare a lui Hristos! Cu atât mai mult un pelerinaj pe pământul pe care au călcat paşii Mântuitorului. Dacă altădată hagia însemna o călătorie de 2-3 luni, plină de primejdii, pe care numai cei înflăcăraţi şi cu dare de mână o realizau, în timpurile noastre pelerinajul în Ţara Sfântă este mult mai uşor de realizat, chiar dacă partea financiară nu este de neglijat.

De câte ori în viaţa noastră de credincioşi nu am trăit aievea cuvintele citite de preot din Sfânta Evanghelie? De câte ori nu ne-am imaginat ieslea Bethleemului, Marea Tiberiadei, dudul lui Zaheu şi Cetatea Ierusalimului? De câte ori în viaţă nu am trăit ispitirea din pustiul Carantaniei şi tristeţea trădării, şi a injustiţiei? De câte ori l-am mărturisit pe Hristos ca Petru şi ca Toma, şi ne-am ospătat din bucatele pe care El ni le-a pus înainte? Ştim şi mărturisim că Mormântul Mântuitorului este pe Sfânta Masă a fiecărei biserici ortodoxe, iar Hristos se jertfeşte, iar, şi iar, în fiecare Sfântă Liturghie, pentru a ne unii, tainic, în Trupul Său! Cu toate acestea, dorul pentru a merge acolo, pentru a pipăi, ca şi Toma, semnele cuielor, a Pietrii Ungerii şi a Mormântului Sfânt este ca o chemare ce trebuie împlinită. Am mers în pelerinaj la Ierusalim de mai multe ori, alături de pelerini din toate categoriile sociale, şi am observat bucuria şi implinirea spirituală a tuturor, chiar dacă unii mergeau din motivaţie profesională, istorică sau turistică. Fiecare găseşte ce caută: întărirea în credinţa pe care o mărturiseşte, mărturii istorice milenare sau prijelişti de vis.

Pelerinajul, la care face referire cartea de faţă, a fost o dorinţă a credincioşilor Parohiei Sfântul Apostol si Evanghelist loan la care s-au adăugat credincioşi de la parohia vecină Sfinţii Trei Ierarhi, alături de păstorul lor duhovnicesc. Plecând de la cuvintele ghidului, conform căruia, grupul nostru de pelerini a fost cel mai compact, organizat si ascultător, dintre toate grupurile pe care le-a ghidat, pot mărturisi că a fost o adevărată bucurie să fim împreună şi să aprofundăm, la faţa locului, ceea ce dezbatem, predicăm în fiecare săptămână la sfintele slujbe. Desigur, fiecare a trăit clipa după putere, în funcţie de disponibilitatea şi abilitatea proprie. Mulţi au ţinut jurnale, alţii au filmat fiecare obiectiv parcurs şi au făcut multe poze. Credincioşii s-au rugat îndelung pentru cei dragi, au cântat pricesne sau au reflectat la starea sufletească. Emoţia şi bucuria a cuprins pe fiecare. Nu a contat oboseala drumului, cădura din pustia Iudeii, aglomeraţia Ierusalimului sau timpul petrecut la rând pentru a ne închina la Biserica Sfântului Mormânt şi la Biserica Naşterii Mântuitorului. A fost timp pentru suflet, timp pe care ni l-am alocat unei introspecţii, unei convorbiri cu Dumnezeu, timp pe care l-am trăit împreună, în comuniune de credinţă, ca într-o familie creştină. Mai mulţi pelerini m-au întrebat dacă vor ţine minte toate locurile prin care au trecut şi toate explicaţiile primite. Şi când vor mai putea merge la Ierusalim. De fiecare dată va fi altfel, în funcţie de disponibilitatea noastră, în funcţie de ochii cu care ne vom uita şi urechile cu care vom auzi. După ce trece adrenalina, emoţia participării la pelerinaj, rămân lucrurile cu adevărat importante, convingerea că manifestarea credinţei a fost alimentată de la sursă. Datele istorice, zidurile, peisajele, nu vor mai fi importante. Sentimentul că am călcat în locurile sfinţite de paşii Mântuitorului şi ai Sfinţilor Apostoli, ne întăreşte credinţa şi ne alătură milioanelor de pelerini, din toate timpurile, care şi-au împlinit poate visul de o viaţă, să fie Acolo!

Îl felicităm pe domnul Gheorghe Constantinescu, epitropul parohiei noastre, care cu talentul său descriptiv, dovedit şi cu prilejul publicării altor lucrări, prin acest volum ne ajută să retrăim emoţia pelerinajului şi să revedem, cu ochii minţii, locuri sfinte şi chipuri dragi.

Aşa cum vechii evrei îşi urau, la finalul unei intrevederi La anul, la Ierusalim transmit tuturor cititorilor: cine nu a fost niciodată în Ţara Sfântă, trebuie neapărat să meargă, cine a mai fost, să-l învrednicească Dumnezeu să mai meargă, spre întărirea credinţei!

Preot doctor Ion Armaşi

Ptotopop al Protoieriei Sector IV Capitală şi Paroh al Parohiei “Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan” din Bucureşti

***

Introducere

Încă de la început menţionez că n-am intenţionat să înşir în ordine toate locurile prin care am trecut, ci doar câteva impresii generale, ori despre unele dintre ele. Deşi am făcut o mulţime de însemnări şi fotografii, tot a fost o problemă în a identifica unele locaţii. De aceea aş face o sugestie, pentru cei care merg prima oară în acest pelerinaj: de a căuta un mijloc în a consemna locul vizitat şi ziua. Astfel le va fi mult mai uşor în a-şi aduce aminte evenimentele întâmplate.

Am plecat spre Israel sperând că voi găsi liniştea unor momente doar pentru mine, la Mormântul Sfânt şi Zidul Plângerii; că voi cunoaşte oameni interesanţi, că voi lua „pulsul străzii”, că voi vedea oraşele prin ochii localnicilor şi, în fine, că voi rămâne cu amintiri frumoase şi voi fi mai bogat sufleteşte. Exact asta am trăit, aşa că pot spune, cu certitudine, că o călătorie în Israel nu are cum să nu te mişte sufleteşte! Ţara Sfântă e ceva ce face parte din noi înşine, înainte de a ne naşte. Ceva ce regăsim, odată ce pătrundem în ea, de care ne vom aduce aminte mereu şi nu mai avem cum să uităm locurile odată văzute. Oriunde am merge pe acest pământ, fără să vrem, ducem cu noi problemele vieţii noastre. Acolo însă se întâmplă ceva, nu le mai avem, uităm de noi; acolo pietrele vorbesc despre Dumnezeu micşorat în trup omenesc şi venit aici, pentru mântuirea întregii lumi.

Nu este simplu un astfel de pelerinaj! Ca să fac faţă, a trebuit să am deja o credinţă tare. Nu aveam cum să mă duc la Ierusalim dacă nu eram deja iniţiat în ale credinţei, pentru că mi-o puteam pierde. Acolo e un mediu extrem de divers din punct de vedere religios; am întâlnit puhoaie de oameni din toate colţurile lumii, toate religiile lumii le-am întâlnit aici.

Sunt surprins de Orientul Mijlociu, pentru cât de în serios e asumată trăirea credinţei fiecărei religii în viaţa curentă. Făcând comparaţie, religiozitatea europeană parcă e o joacă, o chestiune neserioasă.

Încă din avion biscuiţii care ne-au fost serviţi aveau un certificat de calitate pe care era menţionat şi faptul că sunt binecuvântaţi de un rabin dintr-un anumit ţinut. Nu am văzut aici ca vreo femeie să aibă treabă cu voalul, sau vreun bărbat să fie judecat dacă are capul acoperit. Oamenii locului erau îmbrăcaţi sobru, de aceea pelerinii occidentali se “distingeau” cu ochiul liber.

Am avut emoţii că nu voi rezista drumurilor din cauza ficatului meu care îmi face multe probleme şi mă ţine departe de oameni zile întregi. Dar n-a fost aşa. Oboseala nu a existat. De cum am păşit pe aeroportul din Tel Aviv cu aer uscat şi cald, m-a întâmpinat un duh al locului primitor.

La aeroport un filtru deosebit de sever, cu verificarea documentelor la “sânge”. Odată ajunşi "dincolo de graniţă” pe aeroportul Ben Gurion, am fost întâmpinaţi cu “bine aţi venit!” de şoferul de pe autocar, care era arab. El ne-a asigurat transportul cu autocarul pe întreaga perioadă a pelerinajului. Am pornit prin Tel Aviv-ul iluminat feeric, pe care l-am părăsit numaidecât, îndreptându-ne spre Betleem.

Fără să realizez când a trecut timpul, m-am dezmeticit din visele mele, odată cu oprirea autocarului. Am deschis mai bine ochii, deşi era noapte iluminatul stradal mi-a oferit posibilitatea observării spaţiului în care ne aflam. Am constatat că suntem de fapt la o graniţă, de tipul celei pe care o avea România până la 1989, referindu-mă la vigilenţa privind trecerea frontierei, dar... Am privit pe geam şi am văzut un zid lung şi înalt bine "echipat” cu sârmă ghimpată, tip zidul Berlinului, o poartă îngustă, poartă pe care am intrat fără controlul de rutină făcut de forţele de ordine israeliene, deşi acestea erau prezente la post.

Dintr-odată am devenit mai deştept. Vedeam cu ochii mei ce înseamnă un teritoriu cu autonomie locală, un teritoriu în care noi am intrat şi care aparţinea Autorităţii Naţionale Palestiniene, dar strict controlat de Israel. Pe această poartă am intrat şi ieşit de mai multe ori, timp de trei zile, fără să fie aglomeraţie. Era normală această stare de lucruri deoarece, am aflat ulterior, locuitorii din teritoriile palestiniene nu pot intra în zona israeliană cu propriile maşini (pericol de acte teroriste), iar pe jos numai cei ce au permis de muncă în zonele respective, adică persoanele "agreate” din varii motive de partea israeliană şi mai ales de autorităţile acesteia. Prin urmare, la graniţă era linişte.

Teritoriile autonome palestiniene au graniţă, ziduri, sârmă ghimpată, militari care controlează respectarea regimului de trecere în zona israeliană. După Războiul de Independenţă, în urma căruia s-a constituit statul Israel, la 1948, pacea dintre palestinieni şi evrei, instalată de Anwar el-Sadat şi Begin, a însemnat un moment deosebit de important în viaţa lor. Nu întâmplător pe panouri publicitare, sau pe pereţii unor clădiri în care funcţionează instituţii publice, se pot vedea la tot pasul figurile foştilor reprezentanţi ai celor două popoare. Ba mai mult aceeaşi imagine, am văzut-o pe un perete întreg al unui atelier auto, şi cu siguranţă poate fi văzută în multe locuinţe. România si-a adus o contribuţie esenţială la acest proces de pace. Negocierile dintre cele două popoare au fost facilitate de reprezentantul poporului roman, de la acea vreme, despre care mulţi români se întreabă dacă trupul lui se găseşte în mormântul deasupra căruia este aşezată crucea cu numele său. Atât israelienii cât şi palestinienii, cei pe care i-am întâlnit şi trăiesc azi acolo, n-au uitat de acel moment istoric şi întâmpină cu bucurie şi admiraţie grupurile de români care merg cu diverse ocazii la ei. Am avut marea bucurie ca într-un magazin din Ierihon, să aud strigându-se numele de România, iar cel ce ni se adresa, a oferit câte un pahar cu apă rece pelerinilor din grupul nostru. Mare dar, şi mare lucru, un pahar de apă gratuit în deşetul şi arşiţa de acolo.

Întregul parcurs al pelerinajului a constituit o adevărată lecţie de credinţă şi educaţie patriotică. Atunci când urcam în autocar, părintele Armaşi ne spunea că suntem „o biserică mişcătoare”, astfel că, programul de rugăciune, cântările şi povestirile prezentate se derulau după tipicul bisericesc. Componenta spirituală s-a întregit fericit cu elemente şi simboluri de educaţie civică şi patriotică. Fiecare pelerin a primit, în Aeroportul Otopeni, un ecuson de identificare, pe care l-am purtat ca pe un talisman. S-au repartizat baticuri galbene, purtarea lor având drept scop respectarea cerinţei dogmei creştine ca femeile să intre în mănstire, având capul acoperit, dar a constituit şi semn distinctiv de identificare, atât pentru noi, cât şi pentru cei care priveau grupul nostru.

Primul contact cu ţinuturile aride şi pustii din zonă ne-a fost prilejuit de drumul făcut la mănăstirea Hozeva. Îmbarcaţi în autocar, am parcurs culmile unor dealuri pustii şi pietroase, fără vegetaţie, pe o căldură toridă. Ajunşi la destinaţia stabilită, am avut plăcerea să auzim că aici, mulţi români au trăit în sfinţenie iar unii dintre ei au fost canonizaţi. Vizitând Mănăstirea „Sf. Gheorghe” din pustiul Hozeva, acolo unde a trăit în ultima parte a vieţii, şi unde îi sunt aşezate moaştele Sf. Cv. Ioan Iacob Românul, am înţeles mai bine ce înseamnă viaţa ascetică a monahilor şi până unde se poate ajunge în smerenie şi căutarea Harului Divin. La moaştele sfântului erau scrise în limba română cuvintele: „Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat crucea, urmând lui Hristos, şi în Valea Iordanului, în peşterea pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.” În raclă, deasupra moaştelor Sf. Ioan Iacob Românul sunt consemnate două strofe scrise de Octavian Goga: „O suflet plin de bunătate, / Limanul nostru la nevoi / Duhovnicule părinte / De ce te-ai dus de lângă noi?” şi „Când va suna şi ceasul nostru / Să punem traiului sfârşit / Atunci să fii cu noi părinte / De-a pururea nedespărţit”. De pe patrafirul lui „Ioan” am primit, cu multă amabilitate, busuioc bine mirositor, de la un monah ce se nevoia la această mănăstire. Tot aici, dar după un gard înalt de pietre, greu de observat, singuratic şi părăsit, era aşezat în pământul sterp, un alt român pe crucea căruia era o plăcuţă metalică cu inscripţia: „Schimonahul Ioanichie Pârâială (1909-1992)”. Steagul românesc legat pe crucea de la mormânt, m-a determinat să ajung la căpătâiul acestui român care, asemeni unui oştean ce poartă în luptă drapelul, şi cade odată cu el, a păstrat la pieptul său acest stindard, pe a cărui stemă avea configurată harta României Mari, fiind, ani întregi, singura legătură cu pământul sfânt şi drag al patriei. Aici la Hozeva am avut ocazia să cunoaştem şi câţiva beduini. “Sărac beduinul”, spunea unul dintre ei, oferind în mod ostentativ, şi cu o insistenţă de-a dreptul enervantă, închirierea unui „măgar taxi” pentru 10 dolari cursa, de la platoul de parcare al autocarului până la Mănăstirea „Sf. Gheorghe”, din pustiul Hozeva. Distanţa, de cca. 800 de metri, era greu de parcurs (pantă mare, iar pe o arşiţă cumplită, peste 40 de grade Celsius, efortul depus era semnificativ). Bedunii nu înţelegeau diferenţa dintre pelerinaj şi turism. Pelerinul român este sărac şi dispus la jertfe de acest fel. Am aflat că beduinii au înţeles însă că, românii numesc animalele cu nume de persoane şi ofereau sărmanilor români bucuria sau şansa de a „călări” orice personalitate inclusiv pe cea a conducătorului ţării noastre.

De aici am plecat spre sudul ţării, către Marea Moartă. Aceasta este o întindere de ape, un lac mai mare, a cărui luciu este la 417 metri sub nivelul tuturor apelor din lume, adică cu 417 metri sub nivelul mării, nivel etalon utilizat pentru măsurarea tuturor formelor de relief şi înălţimea munţilor din întreaga lume. Mai trebuie spus că adâncimea Mării Moarte este de 390 metri. Concentraţia de sare (unii afirmă că aceasta este: 1 litru de apă conţine 275 grame de sare, iar ghidul nostru, preotul Adrian Niţă ne-a spus că este apa cu cea mai mare concentraţie de minerale din lume) face imposibilă orice formă de viaţă.

După baia răcoritoare făcută în Marea Moartă, ne-am rugat la mănăstirea Sfântul Gherasim, ocrotitor al animalelor şi îmblânzitorul unui leu. Pe pardoseala din această biserică erau două mozaicuri deosebite: Leul îmblânzit de Sf. Gherasim şi emblema bizanţului. Monahii de la această mănăstire compuneau icoane din mozaicuri pe care le ofereau spre vânzare pelerinilor.

Apoi am vizitat mănăstirea benedictină Adormirea Maicii Domnului. Străzile înguste şi mai ales amenajarea clădirilor ca spaţii comerciale au făcut ca deplasarea în grup să fie anevoioasă.

Următorul popas de rugăciune l-am făcut la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Icoana ce ilustrează botezul Domnului în apa Iordanului m-a făcut să fiu nerăbdător să intru şi să mă spăl cu apa din acest râu sfinţit şi sfinţitor. Această biserică aparţine Ordinului Franciscan. La locul de închinare exista o stemă circulară din mozaic alb, în mijlocul căreia erau evidenţiate cele cinci cruci ce reprezentau simbolul acestui ordin, în jurul căreia era scrisă următoarea inscripţie: “HIC - PRAECURSOR DOMINI NATUS EST”. Tot aici am intonat cântece de laudă Maicii Domnului la Biserica construită pe locul unde trăiau părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta. Întâlnirea dintre Fecioara Maria şi Elisabeta era bine reprezentată în imagini pe pereţii interiori ai bisericii, şi în versete biblice ce erau inscripţionate în mai multe limbi (63 la număr) pe zidul exterior al cimitirului, dar în limba română nu am găsit o astfel de inscripţie.

De aici, am făcut un popas de rugăciune în foişorul Cinei de Taină. În acest loc, Învăţătorul a mâncat cu ucenicii Săi ultima pâine, şi a gustat ultimul pahar de vin, pe pământ. Aici Iisus Hristos a binecuvântat pâinea şi vinul, şi a împărtăşit pe ucenicii Săi punând bazele Sfintei Euharistii (Împărtăşanii), momentul cel mai înălţător din Sfânta Liturghie. Tot aici, după Înviere, Hristos,

s-a arătat de două ori ucenicilor Săi: în ziua Sfintelor Paşti, şi în Duminica Tomii. Am intrat apoi la mormântul regelui şi psalmistului David.

Pe muntele Tabor am intrat cu sfială să ne rugăm în mănăstirea ortodoxă, construită de doi călugări din Moldova, fiind prima mănăstire zidită de români în sfintele locuri. Apoi am mers la mănăstirea călugărilor franciscani. Ambele mănăstiri aveau hramul Schimbarea Domnului la Faţă. Aici o măicuţă, tinerică, frumoasă, mică de statură, româncă, ne-a oferit fiecăruia dintre noi câte un pahar de cafea sau suc, după preferinţă. A fost amabilă, dar nu a dorit să i se ştie numele.

Apoi poposind la Biserica Izvorul Maicii Domnului, am luat fiecare dintre noi câte o sticlă, două de apă. Cu această ocazie am aflat că izvorul de apă era în mijlocul oraşului, loc din care se alimentau cu această sursă vitală toţi orăşenii. Lucrările ce s-au executat în timp, au dus la colmatarea izvorului astfel că locul unde era amenajat izvorul pentru orăşeni a rămas sec. Au fost inspiraţi cei de la biserică, atunci când au captat acest izvor, redându-l beneficiarilor, pelerini în mare măsură. Reamintesc că biserica a fost frumos pictată de fraţii Moroşanu din România, în anul 1979.

Nazaretul este oraşul în care s-a născut şi trăit Maica Domnului. Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria, în timp ce se ruga, că va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Tot aici a trăit în adolescenţă şi tinereţe, viaţa de om pământen, Iisus Hristos. În Biserica Buneivestiri, am admirat 16 mozaicuri reprezentând-o pe Fecioara Maria. Avem şi noi aici o incoană care a fost donată de Patriarhia Română. Spaţiul din biserică era generos, iar cupola foarte înaltă.

În Cana Galileii ne-am rugat în biserica ortodoxă, înălţată pe locul unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin. După ce am văzut “vasele”, în care a avut loc minunea, am intrat în magazinul bisericii pentru a ne cumpăra vin pentru acasă. Unul dintre pelerinii grupului nostru a fost pus "la plată”; a avut şansa să fim cu toţii acolo de ziua cununiei sale cu soţia. Cu această ocazie părintele Armaşi ne-a reamintit că numai cununia religioasă, în faţa altarului, unde cei doi tineri făgăduiesc că se unesc pe viaţă şi pun mâinile pe Evanghelie şi pe Sfânta Cruce şi unde primesc inelele de logodnă şi cununiile pe cap, este adevărata cununie legală şi canonică în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, care dă dreptul mirilor să convieţuiască până la moarte şi să nască copii.

Locurile sfinte din Israel constituie pământul în care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a pătimit şi a înviat pentru izbăvirea noastră de osânda morţii şi robia păcatului. Aici am simţit paşii Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli. În aceste locuri s-au petrecut toate cele scrise în Evangheliile ce stau la baza învăţăturii creştine, ale Noului Testament.

Biserica Naşterii Domnului Iisus Hristos a fost profanată în repetate rânduri de către copitele călăreţilor din oştile duşmane creştinismului. Astfel că, poarta de intrare în biserică, avea trei bolte. Prima, înaltă de aproximativ 4 metri, lată de 2 metri, apoi o a doua, construită pe vremea cruciaţilor, aspect ce rezultă din stilul gotic al arcurilor de cerc de deasupra porţii, care era mai îngustă şi mai joasă. Poarta de intrare era mică, avea o înălţime de aproximativ 1,5 metri şi lăţime de 1 metru, aşa că orice persoană adultă intra în această biserică smerit, având capul plecat. Am intrat în peştera Betleemului. Ne-am închinat şi am atins steaua de argint cu 14 colţuri ce era fixată pe locul unde s-a născut Mesia. Un monah mi-a înmânat o iconiţă, drept amintire de la acest loc sfânt. Încărcătura emoţională a fost de nedescris. Aş fi dorit să rămân acolo mai mult timp, dar numărul mare de pelerini nu permitea reculegerea sau rostirea unor rugăciuni în acel loc. Ne-am închinat şi am ieşit. Miraculos a fost totul! Apoi ne-am închinat la Sfintele moaşte ale copiilor ucişi de Irod. Merită amintit că în interiorul bisericii erau coloane mari de marmură pe care sta semeaţă cupola acestei biserici. Pe una din coloane exista patru găuri aşezate în formă de cruce. Unii pelerini îşi introduceau degetele de la o mână în aceste găuri, şi îşi puneau o dorinţă tainică.

Pentru că politica şi dorinţa de dominaţie este mai mare decât credinţa, aici lângă Biserica Naşterii Domnului de sorginte ortodoxă, patronată de autorităţile greceşti, Ordinul Franciscan catolic a construit alături o biserică închinată Sfintei Chatarinae, astfel că pelerinii catolici aici se roagă "la ieslea unde s-a născut Iisus”. Aici în Betleem, ca de altfel şi în Ierusalim, şi alte oraşe sau sate din Israel, creştinii au curajul mărturisirii credinţei lor deşi majoritatea populaţiei, adică cea arabă este de confesiune islamică. Prezenţa moscheelor cu semiluna pe vârful lor ne-a demonstrat acest lucru. Casele creştinilor aveau pe pereţii exteriori, de regulă pe faţada principală, deasupra uşii de intrare, un bazorelief reprezentând icoana Sfântului Gheorghe ce omoară balaurul cu suliţa. Iudeii, care sunt de confesiune mozaică, sunt anonimi. Sinagogile lor nu puteau fi identificate, aceste case de rugăciuni nu aveau semne distinctive, aşa cum aveau bisericile creştine (crucea) sau moscheile musulmane (semiluna). Religia mozaică “se vede” prezentă în Israel prin echipamentul specific evreilor ortodocşi, care sunt un fel de monahi, în sensul că membrii familiilor lor nu lucrează, menirea lor este să se roage pentru întreg neamul iudeu. Traiul lor este subvenţionat de stat printr-o linie de finanţare a cărei sursă principală o constituie donaţiile evreilor din întreaga lume. Merită de subliniat că într-adevăr aceştia se roagă mereu: pe stradă, în mijloacele de transport, în staţii, la Zidul Plângerii, în cimitire şi binenţeles în sinagogi.

La Capernaum ne-am rugat la Biserica ortodoxă aparţinând de autorităţile greceşti. Aici a făcut Iisus cele mai multe minuni. Cu toate acestea majoritatea evreilor nu cred şi nu-L consideră pe Iisus Hristos ca fiind Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu. Capernaumul este locul unde Domnul a rostit cele nouă Fericiri. Biserica Fericirilor, marchează locul unde Iisus a ţinut Predica de pe Munte.

La Tagbha am văzut “amfiteatrul” în care a fost ascultat Invăţătorul de peste 5000 de oameni, care au fost hrăniţi cu doi peşti şi cinci pâini. Ne-am rugat la mai multe biserici din acest ţinut, biserici de confesiuni diferite.

În faţa mănăstirii Dominus Flevit, am fost întâmpinaţi de un arab ce încerca să ne ne ofere un “măgar taxi”, un asin de genul celui cu care se presupune că a intrat Iisus în Ierusalim. Aici Mântuitorul a plâns pentru necredinţa iudeilor, pentru Templu şi pentru Ierusalim, profeţind apropiata lui dărâmare, profeţie ce s-a adeverit în anul 70. Ne-am rugat apoi în Biserica Sfântului Mormânt al Maicii Domnului. Am intrat pe o uşă foarte mică şi am coborât 48 de trepte de ne-am închinat în faţa mormântului, săpat în stâncă. Am intrat în Peştera Ghetsimani, care e la 40 m de Biserica Sfântului Mormânt al Maicii Domnului.

Grădina Ghetsimani, locul de rugăciune al lui Iisus Hristos, este un loc fermecător. Se crede că măslinii existenţi aici, a căror tulpini sunt deosebit de groase, sunt mlădiţe din măslinii existenţi de pe vremea lui Iisus, care s-au regenerat continuu. Lângă minunaţii măslini seculari se afla Piatra Prinderii lui Iisus. Peste această piatră s-a construit Biserica Tuturor Neamurilor, sau Biserica Naţiunilor. Aici a fost sărutat Domnul de către Iuda, şi dat în mâinile iudeilor.

În Ierusalim principalul obiectiv l-a constituit Cetatea veche şi Templul. Văzută de pe Muntele Măslinilor, Cetatea Ierusalimului era solară şi impunătoare. Pe măsură ce te apropiai de ea, redevenea intimă şi apropiată. Străzile ei întortocheate şi strâmte erau pline de oameni care-şi duceau, înspre locurile sfinte dorinţele, visele şi uneori durerile. Frumuseţea pietrei de culoarea şofranului era completată de energia pelerinilor. Părea oraşul lor, şi ei erau adevaraţii lui cuceritori. În tumultul paşilor, care se îndrepta spre Oraşul Vechi, istoria vorbea prin semne. Fiecare zid, piatră, poartă, clădire, grotă avea o istorie, chiar mai multe având în vedere de câte ori a fost distrus şi reconstruit oraşul. Bazarul din jurul locurilor Sfinte unde hainele, care purtau numele firmelor internaţionale contrafăcute, stăteau pe tarabe în mirosul de tămâie, de fructe şi legume, echipe de soldaţi erau prezente la tot pasul, iar din difuzoare se auzeau cântece religioase islamice. Ajungând în oraşul vechi erai înconjurat de pelerini şi clerici ai celor trei religii monoteiste. Este imposibil să nu te întrebi de ce acest loc, de ce a ales Dumnezeu Ierusalimul, de ce a ales Dumnezeu Ierusalimul ca centru al celor trei religii? Ce are de gând cu acest loc? Te întrebi de unde a pornit şi cum se va termina această ”sfântă” luptă pentru izbăvirea sufletelor. Au dreptate evreii când proclamă dreptul în întregime la Muntele Templului, sau musulmanii care se bucură de proprietatea unei mari părţi din Muntele Templului? Au procedat corect musulmanii când au hotărât să construiască moscheea Al-Aqsa în centrul Sfântului Templu? Unde vor duce aceste tensiuni inimaginabile, care fac din Ierusalim un oraş în care ”sfântul” nu pare a avea corespondent în practică, dacă ne referim la sutele de mii de morţi de-a lungul timpului, cât şi a conflictelor ce au ţinut şi vor mai ţine un loc central pe arena relaţiilor internaţionale. Ca loc ales de Dumnezeu, centru al religiilor, dar şi al dezamăgirilor, face din Ierusalim un loc special. De la lupta pentru afirmare, la dorinţa evreilor şi a palestinienilor de a-şi construi un stat, până la ura cu care se intersectează azi, transformă zona într-una unică pe pământ. Oraşul ales era deja vechi când David a cucerit cetatea Sionului. Cunoscută sub diferite nume, de-a lungul timpului, aceasta este Ţara Sfântă pentru creştini sau Ţara Făgăduinţei pentru evrei. Zona cuprinsă între sud-estul Mării Mediterane şi râul Iordan reprezintă punctul zero pentru adepţii religiilor monoteiste. Urme ale oamenilor în acest loc datează încă din anul 5000 î.e.n. Oraşul ales, oraşul vechi, este oraşul a cărui viaţă te surprinde prin împletirea religiilor cu viaţa habotnică a credincioşilor. Întâlneşti aici oameni care trăiesc numai pentru lumea cealaltă, este una dintre caracteristicile primordiale care emană cel mai vibrant în acest loc. Pelerini din toate colţurile lumii îşi satisfac speranţele când păşesc în oraşul vechi din Ierusalim, fiind mai aproape de sfintele locuri. Se spune că este oraşul în care ar trebui să-ţi doreşti să mori. Aproape de Dumnezeu, locul unde Poporul Ales şi-a construit Templul, Mahomed s-a urcat la cer, iar Iisus a murit pentru a Învia.

În urma acestui pelerinaj am învăţat de unde se face acea fotografie cu Ierusalimul, în care cupolele lui se văd splendid în soare, unde văile cu morminte se scurg ireal înspre zidurile vechii cetăţi. Sunt locuri speciale pe Muntele Măslinilor unde se merge doar pentru panoramă. Dar dacă ai ajuns până acolo şi ai văzut vechiul oraş, atât de cântat şi lăudat în literatura religioasă, merită să o iei la pas, în jos, printre cimitirele evreiesti, cu lespezi încărcate de pietricele, semn că urmaşii celor adormiţi vin să-şi onoreze strămoşii. E linişte aici unde tradiţia evreiască spune că, atunci când Mesia va veni pe pământ, îi va învia primii dintre toţi cei morţi, o linişte spartă din când în când de familii venite să se roage lângă morminte. Ritualul e exotic şi tulburator, şi-l poţi urmări fără probleme, atâta vreme cât te porţi cu respect. Pe Muntele Măslinilor am vizitat Biserica Înălţării Domnului la Cer unde, se spune, că a fost păstrat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Locul respectiv este frumos ornamentat cu un mozaic. Din biserica înălţată de Sfânta Elena se mai păstrează un mic altar, o rotondă din piatră, construită pe locul unde s-a înălţat Domnul la cer. În această rotondă se observă o urmă de talpă a piciorului, care simbolizează locul de unde s-a înălţat la ceruri Domnul nostru Iisus Hristos.

Locul pe care a stat Maica Sfântă, privind înălţarea la cer a Fiului său, este bine individualizat prin amenajarea unui colţ de închinăciune pentru pelerini. Panorama centrului creştinesc, oferită de pe această înălţime, este de-o frumuseţe fără de asemănare. De aici se vede întinderea mare a cimitirului evreiesc, care se îmbogăţeşte mereu cu morminte de milionari americani, ce doresc să-şi odihnească trupurile cât mai aproape de locul în care se va desfăşura “judecata de apoi”, adică, în opinia evreilor, în Valea Ghedronului lângă Templul Ierusalimului. Am privit, de aici, cele cinci cupole aurite ale bisericii Mariei Magdalena, zidită în 1888 de ţarul Alexandru III, al Rusiei; Muntele Sion, Cetatea Ierusalimului, Zidul Plângerii, nenumăratele biserici, dar mai ales cupola aurită de la Moscheea Omar, care dau măreţie oraşului sfânt Ierusalim. La îndemnul ghidului - Preot Adrian Niţă, ne-am aşezat pe nişte trepte ca într-un amfiteatru, de unde se vedea panorama oraşului. El ne-a indicat fiecare reper văzut, făcându-ne să înţelegem mai bine istoria acestor locuri.

Mult mi-am dorit să-mi plec fruntea şi genunchii înaintea Sfântului Mormânt din care a înviat Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, iar dorinţa mi-a fost îndeplinită de Bunul Dumnezeu. Pe zidul cetăţii se văd şi acum urmele gloanţelor războiului de “şase zile” din 1967. Graniţa cu Iordania este aici pe drumul de lângă Cetate. Acum Cetatea întreagă este teritoriu ce aparţine de Israel. Pentru un străin de religie creştină este greu de înţeles multitudinea confesiunilor bisericilor ce sunt construite aici. Este de-a dreptul captivant pentru unii clevetitori să povestească lupta dintre confesiunile creştine, pentru obţinerea unor părţi de teren de pe înălţimea Golgota. Cele mai frumoase şi tainice biserici, inclusiv Biserica în care se află Sfântul Mormânt, aparţin autorităţilor bisericeşti din Grecia, moştenitoare de facto a bisericilor bizantine. Toate ţările care, în timp, au reuşit să intre în proprietatea unor terenuri de pe această înălţime, şi-au construit câte o biserică. Unele dintre acestea, chiar de confesiuni diferite, au ziduri comune sau alăturate. Biserica Sfântului Mormânt, sau Biserica Învierii, este monumentală. Sub cupola mare găsim mai multe locuri de închinare. În centru se află o bisericuţă în care este Sfântul Mormânt. Aici de Sfintele Paşti, Patriarhul Ierusalimului intră şi se roagă pentru ca Dumnezeu să trimită Sfânta Lumină a Învierii. Minunea aceasta constituie una dintre pietrele de hotar ale credinţei ortodoxe. Ritualul şi activităţile, ce se desfăşoară în această zi sfântă, depăşesc cu mult toate evenimentele importante ale anului din lumea întreagă. Multă lume suspectează venirea Luminii din Cer. Bisericuţa şi accesul la Sfântul Mormânt sunt sigilate cu o zi înainte de către autorităţile statale şi de cele ecleziastice, având reprezentanţi ca martori la această operaţiune toate cultele şi religiile doritoare din lume. Episcopul destinat a se ruga în Sfântul Mormânt, în Seara de Înviere, de Paşti, este percheziţionat şi îmbrăcat într-o mantie albă, simplă, care nu poate permite ascunderea niciunui obiect. Tradiţia spune că de-a lungul anilor, o singură dată n-a venit lumina din Cer, aici la acest mormânt, dată când episcopul ce a fost destinat să se roage a fost de altă confesiune decât ortodoxă (a fost catolic). De la această dată au fost delegaţi numai episcopi ortodocşi. Referitor la acest eveniment, redau cele spuse de ghidul nostru, cuvinte pe care le-am înregistrat cu telefonul: “De Paşti este greu să poţi fi aproape de Sf. Mormânt. Este atâta lume încât nu poţi să te mişti. Afară, la intrarea în biserică, este amenajat un ecran mare pe care se urmăreşte desfăşurarea minunii. Este impresionant faptul că instantaneu, lumina pe care o aduce din Sf. Mormânt episcopul, ce are un mănunchi de 33 de lumânări, se propagă în întreaga biserică, în toate candelabrele, la mulţimea din afara acesteia, din faţa bisericii şi de pe străzi”. Mulţi oameni caută o explicaţie “ştiinţifică” pentru această minune, iar alţii, nici nu discută acest subiect.

În faţa acestei bisericuţe se găseşte Piatra Ungerii, unde Iosif şi Nicodim au aşezat trupul lui Iisus Hristos după ce l-au coborât de pe cruce, înfăşurându-L în giulgiu pentru a-L pune în mormânt. Întotdeauna aici este un aer bine mirositor.

Am urcat pe trepte la cel mai înalt punct de pe Golgota. Aici se poate vedea masa pe care a fost aşezat Iisus Hristos când i s-au bătut piroanele pe cruce. Într-un loc, precum un altar, este prezentat locul de fixare a crucii pe care a fost răstignit Iisus. Visul fiecărui creştin este de a ajunge să vadă şi să se închine în aceste locuri. Noi, cei ce am avut şansa aceasta, ne-am simţit împliniţi. Tot aici, în cadrul acestei mari biserici, am poposit în faţa unei pietre de formă circulară pe care, se spune conform tradiţiei, că a fost biciuit Iisus Hristos. Nu puţini sunt pelerinii care se aşează cu urechea pe lespedea de marmură albă, pusă peste această piatră, şi mărturisesc că au auzit sunetul loviturilor de bici, cât timp erau cu urechea lipită de aceasta. Cei ce aud vuietul loviturii de bici rămân consecvenţi cu această credinţă, chiar dacă alţii nu confirmă acest lucru.

În Ţara Sfântă întâlneşti la tot pasul preoţi, monahi, monahii şi mireni de viţă românească. Comunităţile de creştini ortodocşi din Ieruasalim şi Ierihon îşi au biserici proprii. Cine are şansa să vadă la faţa locului Aşezământul românesc de la Ierihon, lesne îşi dă seama de ce autorităţile bisericeşti din Israel râvnesc acest lăcaş. Minunat este tot ce a creat aici mâna şi mintea românului. Părintele paroh de acolo, sfios şi rezervat în cuvinte ne-a prezentat jerfele făcute de românii care au participat la construirea acestui sfânt lăcaş. Arătându-ne pictura din naosul Bisericii, ce înfăţişează imaginea lui Mihai Viteazul, părintele ne-a spus: „Pentru noi românii Mihai a fost, este şi va fi, un sfânt”. Aici la Ierihon orice român poate să fie cazat în condiţii ideale şi pe o perioadă nedeterminată, astfel că este bine ca pelerinii care ajung în Ţara Sfântă, să nu ocolească acest aşezământ monahal.

În sudul Israelului am vizitat cea mai veche cetate din lume - Ierihonul. Am vizitat locul unde se presupune că era Dudul lui Zaheu. Aici se vede un copac cu tulpină groasă, conservat ca artefact, dar şi unul, a cărui tulpină era tot atât de mare, dar care era cu frunze. Ghidul ne-a spus că de fapt nu este dud, ci sicomor. Observând frunzele celor doi pomi, am constatat că există o diferenţa între ele.

Iată-ne ajunşi şi la Marea Galileii, amintindu-ne de chemarea apostolilor Petru, Andrei, Iacov şi Ioan de către Iisus. Tot aici ne-am amintit şi de furtuna de pe mare, potolită de Iisus şi de întâmplarea cu Petru, căruia Mântuitorul i-a întins mâna şi l-a salvat, atunci când ucenicul, cu credinţă puţină, a început să se scufunde. Momentul a fost, aşa cum am mai spus, înălţător. Adierea vântului ne-a făcut să ne relaxăm, relaxare ce am amplificat-o culegând pietre mici, de două culori, cinci albe şi cinci negre pentru a purta cu noi în permanenţă un semn al echilibrului vieţii, pe care ni-l doream cu toţii.

Cu bucurie am costat că Biserica românească, prin slujitorii ei, ţine sus făclia consolidării credinţei strămoşeşti şi a dragostei de ţară, astfel că, prin mijloace diverse reuşeşte să readucă în sufletul multor oameni mândria de a fi român. Mândru că sunt român, m-am simţit atunci când pe Marea Galilee, odată ajunşi pe corabie, pe catargul acesteia s-a înălţat steagul României şi s-a intonat imnul „Deşteaptă-te române!”. Faţa celor 41 de persoane, bucureşteni în majoritate, s-a îmbujorat. Roşul din obrajii noştri, albastrul mării şi luciul lemnului corabiei au completat în mod fericit tricolorul românesc care flutura sus pe catarg sub presiunea vântului puternic ce agita apa, formându-se valuri spumegânde. Instinctiv toţi pelerinii s-au ridicat în picioare, au dus la pieptul stâng palma întinsă a mâinii drepte, cântând imnul.

Momentul mult aşteptat a venit. Am sosit şi la locul simbolic al Botezului Domnului. Aici am primit binecuvântarea de la părintele Ion Armaşi, în apele Iordanului. Iordanul izvorăşte din Muntele Hermon, străbate lacul (marea) Tiberiada (Galileii) şi, după ce curge 320 km într-o zonă pustie, se varsă în Marea Moartă. Iordanul nu a trezit niciodată vreun interes deosebit, apele lui devin sfinte odată cu botezarea Lui Iisus de către Ioan. Locul este minunat. În faţa zidului unde este inscripţionată profeţia lui Ieremia fac câteva fotografii. Vegetaţia de pe malurile râului Iordan este abundentă. Aici există un magazin mare iar locul de intrare în apa Iordanului este frumos amenajat. Toţi pelerinii am intrat în Iordan îmbrăcaţi într-o haină albă, identică cu iile (cămăşile) noastre de la ţară, şi în acest mod am primit “botezul” în apa acestui râu. Aceste cămăşi le-am cumpărat din Ierusalim, de la magazinul unui arab ce a făcut facultatea la noi în ţară.

Apoi ne-am rugat la mănăstirea Sfântul Teodosie cel Mare, sfânt care a întemeiat, pentru prima dată în Palestina, viaţa călugărească de obşte, după modelul Sfântului Pahomie cel Mare din Egipt. Steaua magilor era frumos ilustrată de un mozaic, iar locul era propice pentru ascunderea crailor de iscoadele lui Irod. Obiectele scoase la lumină, în sit-ul arheologic ce poate fi observant aici, ne-a transpus în anul noului început al omenirii, anul noii ere, era speranţei, era mântuirii neamurilor.

Multe înscrisuri în limba română am întâlnit la locurile de pelerinaj în Ţara Sfântă. Pe un zid pe malul râului Iordan, unde tradiţia spune că a avut loc botezul Domnului era scris: „ROMANIAN: În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii, şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi deodată când ieşea Iisus din apă, el a văzut cerurile deschise, şi Duhul pogorându-Se peste El ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea.” Fiind curios din fire, am înţeles că această inscripţie s-a făcut prin grija: Israel Affairs International, Dr. Gerald Derstine. În Biserica franciscană din Ierusalim, unde rugăciunea „Tatăl nostru” este scrisă în 104 limbi, inscripţia românească este situată în interiorul ei, având pictat şi stindardul ţării, semn că Patriarhia Română s-a îngrijit de această donaţie. La Biserica „Bunei Vestiri” din Nazaret, în interiorul ei, şi deasupra uşii de la intrare, se poate citi pisania: „Această Sfântă Biserică cu hramul Bunei Vestiri s-a pictat în dar de către Patriarhia Ortodoxă Română pe timpul Patriarhului Iustinian şi s-a terminat sub păstorirea P. f. Patriarh Dr. Iustin al României. Patriarh al Ierusalimului fiind P. f. Benedict, iar Mitropolit al Nazaretului Î.P.S. Isidor. Lucrările de pictură au fost executate de către pictorii români, Mihai, Gavril şi Nicolae Moroşan, între anii 1977-1978”. La fel, la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, am găsit scrisă, în frumoasa limbă românească, profeţia privind pe Înainte Mergătorul Fiului Domnului.

Înainte de plecarea la aeroport pentru drumul de întoarcere spre casă, am poposit pe malul Mării Mediterane unde am admirat, în briza mării, un apus de soare minunat. În cele două ore şi mai bine, cât au durat formalităţile vamale, am rememorat cele văzute şi auzite de mine în acest pelerinaj. Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi sănătate şi zile de linişte şi pace, să mai pot reveni pe aceste sfinte locuri!

În continuare doresc, să fac referire la câteva aspecte care m-au uimit cu adevărat. Ele privesc spiritualitatea iudaică. Am poposit câteva clipe în faţa Zidului Plângerii, sau zidul de vest al Templului, cel mai vechi zid din vechea construcţie, se pare, o rămăşiţă din zidul refăcut de regele Irod cel Mare. Pentru a intra în spaţiul de rugăciune este obligatoriu ca fiecare bărbat să aibă capul acoperit. Femeile nu au acces în acest spaţiu. Când am ajuns la zid, era zi de sărbătoare, mare sărbătoare pentru evrei. Copiii care au împlinit vârsta de 13 ani, binenţeles că este vorba numai de băieţi, au fost aduşi cu alai, în cântece şi veselie, aidoma alaiului pentru cununia religioasă de la noi, în acest spaţiu de rugăciune din faţa Zidului Plângerii. La această vârstă băieţii sunt pregătiţi să poată citi din cartea sfântă a evreilor, numită TORA, diverse pasaje, în faţa publicului, în faţa bărbaţilor. Femeile-mamele, surorile şi alte cunoştiinţe, care doresc să vadă şi să audă felul în care tânărul îşi dă examenul de “maturitate”; stăteau cât mai aproape de gardul de fier, ce separă spaţiul de rugăciune, iar bărbaţii lor căutau soluţii ca evenimentul să se producă cât mai aproape de acest gard. Nu sunt în măsură să relatez semnificaţia pentru iudei a tuturor momentelor la care am asistat, dar voi încerca să redau cât mai fidel ceea ce am văzut. Locul de rugăciune din faţa Zidului Plângerii are două părţi. Sub cerul liber, adică în exterior, ceea ce se vede de către toată lumea care vine lângă gard, şi într-un spaţiu interior, care este în prelungirea zidului exterior. Aici, ca într-o biserică muzeu sau sinagogă, există mobilier adecvat pentru diverse scopuri. La perete am văzut oameni rugându-se la fel ca cei ce se rugau afară. Existau anumite dulapuri în care se depozitau odoare sfinte pentru evrei. Mă refer la obiecte poleite cu aur, de forma unei cupe, pe care erau inscripţionate în diferite culori texte din Tora. Tinerii de 13 ani erau aduşi de către bărbaţii din alaiul lor, în faţa unui astfel de dulap. De aici luau o “cupă” şi plecau cu alai; cel ce purta cupa, adică tânărul şi încă o persoană, erau în faţă, şi ieseau în spaţiul din faţa zidului exterior, cat mai aproape de gardul împrejmuitor. De pe acest vas, citea copilul primele cuvinte înainte de a-şi expune partea din Tora pe care a pregătit-o din timp, pentru a se prezenta cât mai bine. Nu se acceptau greşeli. Pare-se că pe aceste cupe erau înscrise cuvintele-cheie, propoziţia esenţială din fragmentul citit de tânăr. La terminarea expozeului, după ce tânărul era aplaudat şi felicitat, pentru că a devenit om care-şi poate exprima opinia în public, odorul sfânt era dus şi depozitat în dulapul său. Existau mai multe astfel de dulapuri şi nu ştiu dacă înscrisul de pe cupele respective erau identice. Pe timpul deplasării era o “hărmălaie”, nu am înţeles dacă se rugau, cântau sau se veseleau. Foarte interesant era “echipamentul” unui evreu înarmat cu cele necesare pentru ca rugăciunea din faţa zidului să fie cât mai completă. Am văzut acolo evrei ortodocşi a căror îmbrăcăminte complet neagră, şi frizură cu smocuri de păr încârlionţat pe lângă urechi, este bine cunoscută. Aceştia nu şi-au dat jos de pe cap pălăria neagră cu boruri largi pe care o purtau şi care făcea parte din echipamentul lor. Fiecare detaliu din îmbrăcăminte avea o anumită semnifcaţie. Au existat însă ceilalţi evrei, care de altfel mi s-au părut majoritari, care nu aveau un echipament uniformizat, ci unul curat, sărbătoresc şi bine îngrijit. Legat de Tora, trebuie să mai spun că la toate casele, ba chiar şi la instituţii publice sau private, inclusiv la hoteluri, evreii aveau fixat pe uşa de intrare un “verset” din Tora, care era înscris pe un obiect de sticlă sau pe un alt material, de regulă transparent, care era de formă circulară, forma unui stilou sau creion. Am văzut în multe magazine astfel de obiecte de unde, fiecare evreu îşi alegea forma şi probabil “versetul” dorit. Acest obiect fixat la uşa de intrare a unei locuinţe semnifica faptul că eram în faţa unei case în care locuiau evrei, aşa cum spuneam că la casele creştinilor există bazorelieful cu icoana Sfântului Gheorghe.

Simbol al distrugerii şi renaşterii, Zidul Plângerii exterior era continuat cu un zid scos în evidenţă prin săpături, astfel că s-a evidenţiat partea de fundaţie a acestuia pe traseul vechiului zid. Peste acest traseu era fixat, la cota zero, un postament transparent astfel că la o adâncime de 4-5 metri se observa fundaţia acestuia.

Un alt aspect interesant este ziua de sabat. Am prins o astfel de zi, şi era mare linişte, chiar şi în oraşe, încât am crezut că erau locuri pustii, fără oameni. Pe străzi nu am văzut oameni plimbându-se ca în celelalte zile.

Faptul că femeile din Israel fac mulţi copii este o necesitate vitală. Nu cunosc dacă este dată lege în acest sens, dar fiecare evreu ştie că dacă nu are mai mulţi copii, naţia lor este “înghiţită” de numărul mare al noilor născuţi de naţie arabă. Arabii din Israel au o medie de 7-8 copii pe familie, în schimb evreii au o medie de 4-5, aspect nemulţumitor.

Mai arăt că evreii socotesc în două moduri numărul anului. Pe de o parte fiecare evreu ştie că noi pământenii suntem în anul 2020, dar pentru ei acest an este anul 5781 de la facerea lumii.

În încheiere vreau să spun că după acest pelerinaj m-am simţit cu adevărat fericit, şi ţin să mulţumesc tuturor colegilor de pelerinaj pentru zilele minunate pe care le-am petrecut împreună în Ţara Sfântă. Pentru sufletul meu a fost o mare binecuvântare să merg pe urmele Mântuitorului, să ajung în locul unde s-a născut, a crescut şi a propovăduit. Ceva s-a mişcat înlăuntrul sufletului meu, şi ceva mi-a sensibilizat inima. Nu ştiu cum să-mi exprim adevărata trăire, dar încerc să răspund la întrebarea.

Care au fost trei locuri care m-au marcat şi de ce?

Primul loc care m-a marcat a fost Biserica Sfântului Mormânt. Aici, am avut reveleţia că Mântuitorul, şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea mea. Aici m-a făcut să-mi dau seama că mai bucuros eşti când oferi ceva decât atunci când primeşti ceva. Oferind îţi dai seama că poţi fi de folos apropelui tău.

Al doilea loc care m-a impresionat a fost ultimul pe care l-am vizitat, şi anume, Biserica Mormântul Maicii Domnului, la poalele Muntelui Măslinilor. M-au impresionat foarte mult cuvintele spuse de ghid despre Icoana “Maica Domnului Ierusalimita”, anume că icoana s-a pictat singură undeva în Rusia, şi a grăit unor maici că vrea să fie dusă lângă mormânt în Grădina Ghetsimani. Apoi, minunea ce a avut loc la o inundaţie, când icoana s-a ridicat singură, apa neatingându-se de ea. Eu nu aveam foarte mare evlavie la Maica Domnului, dar la Mormântul Maicii Domnului am trăit o încărcătură emoţională puternică şi acum cred mai cu tărie că ea este cu adevărat fierbinte mijlocitore în faţa lui Dumnezeu, cerând milă pentru noi cei ce venim în faţa Lui.

Pe locul trei aş pune Drumul Crucii, care mi-a amintit de Vinerea Patimilor şi de ziua Răstignirii Lui. În momentele acelea, de linişte şi de reculegere, simţeam cum eu îl răstignesc din nou cu păcatele mele cele multe...Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Autorul

***

Volumul «Un pelerinaj de suflet în Ţara Sfântă», autor Gheorghe Constantinescu, apărut la Editura Amanda Edit , Bucureşti 2020, poate fi lecturat integral/ descărcat (de) la https://drive.google.com/open?id=1PDyHU82Jzv-Ia5SdpSKJzkyfr4TC1w6H

***

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Luni, 10 August 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: donație autor
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Resurse utile
Citit 460 ori Ultima modificare Miercuri, 15 Aprilie 2020 12:10
Ești aici: Home Valcea Valcea «Un pelerinaj de suflet în Ţara Sfântă»/ Gheorghe Constantinescu/ text integral