Istorie Locala

Joi, 26 Martie 2020 11:05

Mari copíști ai mânăstirilor vâlcene - ieromonahul Ioachim Bărbătescu de la Mănăstirea Bistrița (1748-1810)

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dumitru Bondoc

 

Ctitorită în anul 1492 de către marele boier oltean, banul Barbu Craiovescu, Mănăstirea Bistriţa Olteană s-a afirmat secole de-a rândul ca unul dintre cele mai puternice focare de cultură din Ţara Românească şi chiar din toate teritoriile locuite de români. Este documentat faptul că pe întreg parcursul veacului al XVI-lea a fiinţat în acest mare centru monahal o Şcoală de cultură slavonă,[1] care avea ca năstavnici[2] călugări cărturari de prestigiu, precum egumenii Macarie şi Misail sau ierodiaconul Teofil şi al cărei strălucit produs a fost însuşi voievodul Neagoe Basarab, nepotul Craioveştilor, care a lăsat moştenire culturii române monumentala operă de pedagogie creştină Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Şcoala slavonă a fost bine reprezentată şi printr-o serie de scriitori şi copişti formaţi în mănăstire, precum Iacob monahul, Stan logofătul şi grămăticii Dragomir şi Dieniş.

 

Începând din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, se afirmă la Bistriţa Şcoala slavo-română,[3] odată cu promovarea şi cultivarea limbii române, alături de cea slavonă, în scrierile bisericeşti. Merită să amintim aici pe ieromonahul Eftimie, ce redactează în anul 1573 primul act mănăstiresc în limba română, pe egumenul Teofil, dar, mai ales, pe strălucitul cărturar care a fost ieromonahul Mihail Moxa, oltean de origine, autorul cunoscutei Pravile ce avea să fie tipărită în anul 1640 şi cunoscută apoi ca Pravila de la Govora. I-au urmat o serie întreagă de discipoli şcoliţi la această mănăstire, printre care amintim pe la jumătatea veacului al XVII-lea pe ieromonahii Ioan şi Anania, egumenii Ilarion şi Ştefan, dar şi pe popa Pătraşcu din Cacova, Ianăşi din Greci, Dumbravă din Dobriceni sau pe copistul Stroe copilul.

           

În veacul al XVIII-lea, când limba română va triumfa definitiv, se poate vorbi, în sfârşit, de Şcoala românească[4] de la Mănăstirea Bistriţa, şcoală ce s-a afirmat pregnant la jumătatea acelui secol datorită unor cărturari de seamă precum ieromonahul Macarie, arhimandriţii egumeni Ilarion şi Antonie, originari din Pietrarii Vâlcii (care au lăsat moştenire cel mai mare număr de manuscrise acestei mănăstiri), arhimandriţii Ştefan şi Nectarie, dar şi ucenicii acestora: grămăticul Matei Voileanul, popa Constantin din Costeşti sau dascălul Luţu din Vaideeni.

           

Se părea că, prin aceşti cărturari, învăţământul monahal de la Bistriţa atinsese apogeul dezvoltării sale, deoarece secolul următor se anunţa deja ca secolul triumfului învăţământului laic asupra celui de factură religioasă ce se practicase în marile mănăstiri.

Dar iată că la finele veacului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea, puternicul focar de cultură, care era de peste 300 de ani Mănăstirea Bistriţa, va avea o necesară tresărire de orgoliu în ceea ce priveşte activitatea cărturărească a monahilor săi, şcolind sau adăpostind ultimii cronicari, caligrafi, miniaturişti şi copişti de seamă de origine vâlceană din cultura bisericească românească: Dionisie Eclesiarhul, Chiriac Râmniceanu, Ioachim Bărbătescu şi Pahomie monahul. Istoriografia de profil românească a cercetat, a analizat şi a făcut cunoscută cititorilor iniţiaţi opera acestora, dar publicul larg vâlcean încă nu are cunoştinţă de ceea ce au lăsat posterităţii aceşti călugări cărturari de o modestie aparte, care au premers începutul epocii moderne a culturii noastre naţionale. Un loc de cinste, în pleiada acestora, îl ocupă ieromonahul Ioachim Bărbătescu, autodidact, fost grămătic şi preot de mir în satul Bărbăteşti din judeţul nostru, a cărui operă rămâne impresionantă şi în zilele noastre. Până a intra în prezentarea activităţii şi operei sale, considerăm necesar să prezentăm succint cititorului şi pe contemporanii săi în ale scrisului, enumeraţi anterior.

           

Dionisie Eclesiarhul, pe numele de botez Dumitru (născut în anul 1759, în localitatea Pietrari din judeţul Vâlcea şi trecut în cele veşnice în anul 1820, la Craiova)[5], a tradus şi copiat 25 de tomuri de documente în manuscrise, a scris peste 20 de pomelnice ctitoriceşti de biserici, schituri şi mănăstiri, iar scrierea sa de căpătâi rămâne Hronograful Ţării Româneşti de la 1764 până la 1815, la care a trudit la Craiova, până la moartea sa.

           

Chiriac Râmniceanul,[6] pe numele de botez Constantin (născut în anul 1778, la Râmnicu Vâlcea, în familia Petru şi Maria Bogasieru, şcolit la Mănăstirea Bistriţa, decedat în anul 1833 la Schitul Iezer), va redacta în manuscris o monumentală Cronică în trei volume (anii 1796-1827), tipărită în zilele noastre sub îngrijirea arhimandritului cărturar Veniamin Micle de la aceeaşi Mănăstire Bistriţa şi care iată că reînnoadă, după o pauză de aproape două secole, tradiţia culturală a străvechii mănăstiri.

           

Un loc aparte, fiind mai puţin cunoscut între călugării cărturari bistriţeni de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, îl ocupă ieromonahul Ioachim Bărbătescu, fiu al ţinutului vâlcean, a cărui valoroasă operă de copist abia în zilele noastre începe a fi studiată.[7] Spunem că ocupă un loc aparte, deoarece ieromonahul nu a fost şcolit la Mănăstirea Bistriţa sau la vreo altă mănăstire, precum predecesorii săi, ci a fost un autodidact în ale scrisului, cea mai mare parte a vieţii sale fiind grămătic şi preot de mir în satul natal, intrând în viaţa monahală bistriţeană în ultimii 10 ani ai vieţii sale, pe când copiase deja anterior, de-a lungul a peste 40 de ani, 5 miscelanee![8] Puţinele sale date biografice le cunoaştem din adnotările făcute cu generozitate de către acesta chiar pe filele scrierilor sale sau din pomelnicele unor lăcaşe de cult, unde a făcut danii şi care ne vor permite a-i reconstitui şi prezenta viaţa şi opera.

           

Ioachim Bărbătescu, pe numele de botez Ioan, s-a născut în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în satul Bărbăteşti, anul naşterii sale nefiind cunoscut cu exactitate. Dat fiind faptul că însuşi ieromonahul ne dezvăluie vârsta într-o însemnare făcută în 20 decembrie a anului 1807, atunci când copiase un Miscelaneu de literatură monahală,[9] şi anume că ”această carte o am scris la vremea bătrâneţilor, trecut peste 60 de ani ai neputincioasei vârstei mele…”, dar şi că în anul 1760 semna pe un manuscris copiat în satul natal ca Ioan grămăticul,[10] ceea ce presupune că împlinise deja 20 de ani, putem deduce, cu o mică marjă de eroare, că s-a născut în jurul anului 1840.

           

Tatăl său, Mirea Bărbătescu, era preot la biserica satului Bărbăteşti, fapt atestat de semnătura grămăticului de pe un manuscris copiat în anul 1766, adică “Ioan grămătic, sin (fiul, n. a.) popii Mirii ot Bărbăteşti”, manuscris asupra căruia vom reveni. Ioan Bărbătescu provenea dintr-o familie cu tradiţie într-ale preoţiei, aşa cum ne dovedeşte înscrisul făcut de monahul Pahomie în anul 1804, în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa:[11] “Pomelnicul Părintelui Ioachim schevofilax Bistriţii Bărbătescu – Macarie ieromonah. Ştefana monahia. Ioachim ieromonah. Ilina iereiţa. Dimitrie ierei. Tudoriţa iereiţa cu fii lor. Ioan ierei. Tudora iereiţa cu fiii lor. Gheorghe ierei, etc ”. După cum se observă în pomelnic, în anul 1804, aproape toate neamurile sale fuseseră sau erau fie călugări, fie preoţi (ierei), fie preotese (iereiţe). De altfel, familia Bărbătescu era bine reprezentată în satul Bărbăteşti la acel început de veac XVIII, bogaţii postelnici Ion şi Dumitru Bărbătescu rectitorind Schitul Pătrunsa între anii 1799-1806.[12]

           

Revenind la tatăl ieromonahului Ioachim, se constată că, spre sfârşitul vieţii, acesta va trece la monahism, probabil la Schitul Pătrunsa din apropierea satului, din moment ce la data de 26 septembrie a anului 1796, viitorul ieromonah Ioachim semna pe un manuscris copiat în satul natal sub numele “Popa Ioan sin Macarie ieromonah ot Bărbăteşti.[13] Or, singurul aşezământ monahal din Bărbăteşti era, şi este şi astăzi, Schitul Pătrunsa.

În ceea ce priveşte prenumele laic al mamei sale, acesta nu a fost consemnat de către ieromonah, dar putem deduce că şi maică-sa s-a călugărit, sub numele de Ştefana monahia (probabil o dată cu soţul său), fiind trecută imediat după ieromonahul Macarie în Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, de care am mai amintit. Nu este de mirare că ambii părinţi se vor fi călugărit, deoarece această practică era obişnuită în acele vremuri. Părinţii lui Dionisie Eclesiarhul, născut în satul vecin, Pietrari, şi în aceeaşi perioadă, procedaseră la fel.[14]

De altfel, valorosul Pomelnic ne aduce la cunoştinţă că pe soţia popii Ioan o chema Ilina, fiind trecută pe locul patru în pomelnic, imediat după Ioachim ieromonah, dar cu adaosul de “iereiţa”, deoarece până la decesul acesteia fusese preoteasa popei Ioan, devenit Ioachim după călugărie. Aceleaşi similitudini în ceea ce priveşte familia ieromonahului ni le oferă şi înscrisul din Pomelnicul Bisericii Gruşetu din satul Costeşti[15]făcut tot în anul 1804, unde sunt pomeniţi aceiaşi membri ai familiei sale şi în aceeaşi ordine, ceea ce confirmă autenticitatea celor afirmate. Faptul de a face o danie importantă bisericii din Costeşti şi de a fi trecut în pomelnicul acesteia la scurt timp de la decesul soţiei, ne îndreptăţeşte a afirma că Ilina era originară chiar din acest sat, vecin de altfel al satului Bărbăteşti.

           

Ioan Bărbătescu şi-a cultivat inteligenţa nativă încă de tânăr, când singur a deprins meşteşugul scrisului (probabil şi sub îndrumarea tatălui său) şi cum el însuşi a consemnat pentru posteritate pe unul din manuscrisele[16] sale la 20 decembrie 1807: “Mai vârtos că eu n-am învăţat scrisoarea de la vreun dascăl, ci din firea mea m-am obicinuit cu aceasta. ” Aşa cum arătam, în jurul vârstei de 20 de ani, adică în anul 1760 , autodidactul Ioan era deja grămăticul satului, iscălindu-se ca Ioan grămăticul, pe prima sa lucrare de copist. Aceeaşi calitate o avea şi în anul 1766, când a copiat şi s-a semnat astfel pe un valoros Miscelaneu ce cuprindea şi Istoria Troadei, dar se îndrepta cert spre preoţie, din moment ce, în anul 1767, era hirotonit diacon în satul natal,[17] semnându-se pe acelaşi manuscris, dar la data de 24 februarie 1777, ca “diiacul Ioan.” Pentru a fi hirotonit preot, mai trebuia doar să se şi căsătorească, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel, luând de soţie pe Ilina, probabil la puţin timp după anul 1777.

           

Prima consemnare a sa ca preot de mir şi a ocupaţiei sale într-ale scrisului o întâlnim sub forma unei adnotări făcute pe alt manuscris, un Miscelaneu teologic[18] din anul 1785, iscălindu-se “Popa Ioan copistul.” Următoarea consemnare a sa ca preot de mir şi de care am mai amintit când l-am prezentat cititorului pe tatăl său, a fost pe Miscelaneul început a fi copiat în satul natal în anul 1796 şi unde se spune: “Istoria aceasta… s-au scos… de mult păcătosul şi nevrednicul întru rânduiala preoţească, popa Ioan sin Macarie ieromonah ot Bărbăteşti.[19] În sfârşit, tot la Bărbăteşti se va semna pe un alt Miscelaneu teologic, copiat în anul 1798, cu titulatura de “Popa Ioan Bărbătescul.[20]

Popa Ioan Bărbătescu va suporta cu greu pierderea soţiei în următorii 2 ani, alinându-şi durerea tot în pasiunea vieţii sale, scrisul. Iată cum ne prezintă el însuşi acele momente[21] în alt manuscris, început după ce-şi pierduse soţia: “…cu ajutorul lui Dumnezeu, apucatu-m-am şi cu osârdie am nevoit de am scris această carte… Că rămânând eu văduv de soţie şi jalnic, m-am îndeletnicit cu aceasta, mângâindu-mă cu scrisoarea întru tăcere, scriind-o pân-la jumătate. ” Probabil din acest motiv, dar şi datorită faptului că proaspătul egumen Constandie Peloponesiotul al Mănăstirii Bistriţa, un promotor al culturii monahale, l-a îndemnat în acel moment de cumpănă să se alăture obştii mănăstirii, popa Ioan din Bărbăteşti se va călugări în anul 1800 la această mănăstire, sub numele de Ioachim Bărbătescul. Va fi numit imediat schevrofilacs[22] al mănăstirii, fiind îndemnat de către egumen să-şi continue activitatea scriitoricească.[23]

Viaţa monahală o începe prin a aduce în mănăstire toate manuscrisele sale, îmbogăţind valoroasa zestre a bibliotecii mănăstirii şi dându-le astfel şansa de a fi păstrate până în zilele noastre şi, de ce nu, de a avea şi noi posibilitatea de a vă prezenta această scriere. Ioachim Bărbătescu va finaliza în anul 1801 copierea manuscrisului ce-l începuse la Bărbăteşti după moartea soţiei, dăruindu-l, bineînţeles, mănăstirii ce-l găzduia. În acelaşi an va completa un Miscelaneu de literatură monahală, din biblioteca mănăstirii,[24] semnându-se “Ioachim ieromonah, schevrofilacs Bistriţii, Bărbătescul.”

Activitatea sa de copist în acest timp va fi deosebit de intensă, întrând nemijlocit în contact cu valoroasele manuscrise ale foştilor mari copişti ai mănăstirii, pe care de multe ori le completează cu un deosebit discernământ, îmbogăţindu-le conţinutul. Astfel, la data de 8 martie 1803, va termina de prescris un Miscelaneu teologic[25], ce cuprindea trei capitole, cel mai important fiind Vămile Văzduhului. Anul 1804 va fi cel mai prolific în acest sens, dar şi în daniile făcute cu generozitate de către bătrânul ieromonah unor lăcaşe de cult din Costeşti-Vâlcea. Nu mai puţin de două manuscrise din biblioteca mănăstirească vor fi adăugite cu noi capitole copiate de către Ioachim: un Miscelaneu[26] datând din 10 martie 1804, precum şi un altMiscelaneu,[27] din 31 mai 1804. Tot în acelaşi an, pe data de 10 august 1804, va dărui Mănăstirii Bistriţa două dintre cele mai dragi lucrări ale sale, copiate de pe vremea când slujea la biserica din Bărbăteşti.[28] Redăm, cu cuvintele autorului, această donaţie de suflet: ”Această mică şi minunată cărticică ce se numeşte pre numele ei Chita Florilor o am dăruit sfintei Mănăstiri Bistriţii, ca să fie părinţilor de mângâiere şi mie de pomenire… mai dăruind şi altă carte ce să numeşte Istoria Sinaei.

La Mănăstirea Bistriţa, ieromonahul va transcrie şi un roman la modă în secolul al XVII-lea, Varlaam şi Ioasaf.[29]

Aşa cum spuneam, în anul 1804 îl regăsim pe Ioachim Bărbătescu trecut în două pomelnice costeştene, care ne lămuresc asupra genealogiei familiei sale, dar care scot în evidenţă şi generozitatea cu care ieromonahul înţelege să contribuie la renovarea sau ctitorirea a două lăcaşe de cult de pe teritoriul localităţii ce l-a adoptat. Este vorba de Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa,[30] unde se consemnează că “Acest părinte Ioachim, când s-au prefăcut plumbul de-au acoperit beserica al doilea, au ajutat cu taleri 30 şi au dat două cărţi scrise cu mâna, Istoria Sinaii şi Chita florilor, pentru a lui vecinică pomenire. ” În al doilea rând, este vorba de Pomelnicul Bisericii Gruşetu[31] din satul Costeşti, ctitorită în anii 1803-1804 şi unde se consemnează: “Acest Cuvios părinte [Ioachim Bărbătescu, n. a.ș au dat la zugrăvirea bisericii tal[eriș 20, ca să se pomenească la sfânta slujbă de veci. ” Astăzi, când citim pioşi în aceste vechi pomelnice, nu putem să nu ne înduioşăm, văzând mărinimia acestui modest, dar prolific călugăr cărturar.  

           

Ioachim Bărbătescu va continua să studieze manuscrisele mănăstirii şi, constatând că o serie de scrieri monahale nu se află în dotarea acesteia, va copia până la 20 decembrie 1807 valorosul şi cuprinzătorul Miscelaneu de literatură monahală,[32] făcând următoarea însemnare: “… am cercetat cărţile şi Otăşnicile sfintei mănăstiri şi văzând că aceste istorii nu sunt în cărţile sfintei mănăstiri, m-am nevoit de le-am scris şi le-am adunat la un loc într-această carte, dupre cum se vede.” Manuscrisul este printre cele mai valoroase scrieri ale sale, asupra căreia vom reveni în prezentul studiu.

Deşi bătrân şi cu sănătatea şubrezită, ieromonahul Ioachim va copia în anul 1808 o traducere din limba polonă făcută de către Gavril Vineţchi,[33] numit şi Fiziologul de la Bistriţa, care a atras atenţia specialiştilor în domeniu din zilele noastre, aşa cum vom vedea în partea a doua a lucrării.

În fine, spre sfârşitul vieţii sale, la peste 70 de ani, Ioachim Bărbătescu va transcrie un ultim manuscris, Teotocarion,[34] datat sub de-acum obişnuita sa semnătură “Ioachim ieromonah, schevrofilacs Bistriţii, Bărbătescul,” la 14 septembrie 1808. Merită să semnalăm, la această ultimă scriere, faptul că îşi mărturiseşte povara anilor în stilul său caracteristic: “…această carte o am scris la vremea bătrâneţilor, trecut peste 60 de ani ai neputincioasei vârsti mele, când şi vederea şi mintea şi mâna să slăbesc şi să împuţinează.” Îşi presimţea bătrânul călugăr, oare, sfârşitul?

Într-adevăr, în anul următor şi la zi sfântă în calendarul ortodox, la data de 5 iunie 1810, părintele se va săvârşi din viaţă la Mănăstirea Bistriţa, epitaf fiindu-i doar o laconică însemnare făcută pe ultimul său manuscris,[35] probabil de către ucenicul şi discipolul său, Pahomie monahul: “1810, iunie 5, în zioa de Rusalii, s-au pristăvit acest părinte care au scris cartea aceasta.” O însemnare modestă, precum i-a fost întreaga sa viaţă, ţinând locul unui epitaf, probabil cum şi l-ar fi dorit el însuşi, dar nu pe un monument funerar, ci pe unul din manuscrisele sale, manuscrise unde şi-a însemnat în frumosul şi curatul grai românesc, episoadele întregii sale vieţi!

Nu încheiem acest succint studiu dedicat, în premieră, ieromonahului Ioachim Bărbătescu, fără a arunca o privire retrospectivă asupra cuprinzătoarei sale opere şi fără a menţiona că manuscrisele se păstrează la Biblioteca Academiei Române (B.A.R.). Manuscrisele, a căror numerotare corespunde inventarierii B.A.R şi sunt preluate din Catalogul Manuscriselor Româneşti, editat de către Gabriel Ştrempel, vor fi nominalizate cu aceste numere de ordine fără a mai face referire la sursă la subsolul paginilor, deoarece au fost nominalizate de către noi ca atare când am prezentat notiţele lui Ioachim (Ioan) Bărbătescu preluate din manuscrisele sale, după care în mare parte am reuşit să-i reconstituim biografia. Aşa că, la analiza acestora ne vom referi direct la numerotarea lor.

Arătam la începutul biografiei ieromonahului faptul că învăţase singur, de timpuriu, meşteşugul scrisului şi afirmându-se ca grămăticul satului Bărbăteşti, calitate cu care se mândrea de altfel, semnându-se ca atare atunci când avea ocazia. Nu se cunosc încă antecedentele genealogice ale familiei sale, dar probabil că popa Mirea Bărbătescu se înrudea cumva, prin familia Vătăşescu [36], cu episcopul Climent şi nepoţii acestuia, egumenii Ilarion şi Antonie de la Mănăstirea Bistriţa, contemporanii lui. Astfel se explică faptul că, în jurul vârstei de 20 de ani, putea să aibă acces la valoroasele manuscrise ce vor deveni pasiunea vieţii sale, manuscrise ce puteau fi găsite în ultima jumătate a secolului al XVIII-lea numai în bibliotecile marilor lăcaşe de cult monahale, precum Mănăstirea Bistriţa, sau puteau să fi fost împrumutate de către slujitorii superiori ai acesteia.  

Debutul său de copist este atestat documentar încă din anul 1760, când, la un Miscelaneu datat de la mijlocul secolului al XVIII-lea (manuscrisul nr. 2664,466 file), copiază şi-i adaugă un mic capitol intitulat “Pateric al Precersci”, format numai din două file (filele 221 şi 222).

În mod cert acest modest debut i-a consacrat calitatea de copist, deoarece peste numai 6 ani, adică în anul 1766, termină de copiat integral un Miscelaneu (manuscrisul 2183,168 file) ce cuprindea, printre altele, Istoria Troadei, Legenda Duminicii, un Pateric, precum şi Reţete medicale şi Precepte morale. Cel mai valoros capitol al acestui manuscris este fără îndoială Istoria Troadei (128 file), considerată de specialişti drept “cea mai veche copie păstrată după Historia destructionis Troiaea lui Guido delle Colonne.”[37] Acest manuscris conservă, aşa cum arătam, o notiţă a autorului pe fila 142 şi făcută în anul 1777, care-i atestă hirotonirea sa ca diacon din acel an, simţind probabil nevoia de a eterniza în scris acest important pas din cariera sa.

După o pauză de circa 19 ani, luată în ale scrisului, când probabil problemele legate de cariera preoţească, dar şi de întreţinere a familiei (a devenit diacon şi apoi preot, s-a căsătorit, dobândind în mod firesc şi copii), i-au ocupat desigur mai tot timpul, în anul 1785 termină de copiat cel de-al treilea manuscris al său (manuscrisul 2147,92 de file). Principala parte a acestuia o constituie Pomelnicul sfintei şi dumnezeieştii biserici celei din lemn din Bărbăteşti ( 51 de file), urmată de câteva capitole de mai mică amploare, precum Tâlcuri evanghelice, Descoperirea Sfintei Liturghii ş. a. Pomelnicul este deosebit de important, el localizând biserica unde popa Ioan Bărbătescu fusese hirotonit preot şi a cărei parohie o păstorea.

Între anii 1796-1797 va finaliza de copiat un alt valoros manuscris (ca de obicei, tot un Miscelaneu, arhivat astăzi ca manuscrisul nr. 1135,193 file) ce cuprindea două importante capitole, şi anume Istoria Mănăstirii Sinai şi Raith (99 p.)precum şi Geografia Libiei, Etiopiei şi Egiptului (21 p.), în care prezintă, cu destulă acurateţe, descrierea[38] acestor ţinuturi cu o străveche istorie şi legate, după cum se ştie, de începuturile creştinismului. Manuscrisul mai are încă şase scurte capitole, cel mai interesant fiind Viaţa Sfântului Simion. Cuprins parcă de remuşcări că apucase să copieze mai mult scrieri cu caracter laic, în anul 1798 va da la iveală şi o culegere de texte teologice (manuscrisul nr. 2354, 92 file): Acatistele sfinţilor Mihail şi Gavril, Ioan Botezătorul, Nicolae, al Sfintei Treimi şi altele. Această aplecare, spre a copia acatistele sus citate, se datora probabil suferinţei produse de pierderea soţiei sale, care în nici doi ani se va stinge din viaţă. Cuprins de durere, îşi va găsi alinarea tot în pasiunea vieţii sale, scrisul, copiind până la jumătate un alt Miscelaneu (manuscrisul nr. 2102,169 file) şi care va fi finalizat, aşa cum arătam în prezentarea biografică, în anul 1801, ca ieromonah la Mănăstirea Bistriţa.

În ultimii ani ai vieţii petrecuţi la această mănăstire, a mai copiat alte 6 manuscrise, căci, aşa cum mărturisea copistul, “am venit la Mănăstirea Bistriţa şi aici iarăşi mai găsind istorii de ale sfinţilor părinţi, li-am scris şi s-au săvârşit precum se vede.[39] În acelaşi an 1801, va adăuga un scurt capitol (filele 244 şi 245 – Copilăria Sfântului Onufrie) la un manuscris ce fusese copiat în anul 1745 de către înaintaşul său Ilarion, proegumenul de atunci al Mănăstirii Bistriţa (manuscrisul 2596,533 file).

În următorii doi ani va scoate la iveală trei noi manuscrise: un Miscelaneu teologic, în anul 1803, cuprinzând Vămile văzduhului, Rugăciuni şi o Eshatologie (manuscrisul nr. 2181, 86 file) şi alte două Miscelanee în anul 1804: cel din 10 martie 1804 (manuscrisul nr. 3202,146 file) ce cuprindea o copie a Liturghierului tipărit în anul 1759, la Râmnic, şi un capitol intitulat Descoperirea Sfintei Liturghii, şi cel datat din 31 mai 1804 (manuscrisul nr. 2180,208 file), care [ncepea, pentru prima dată, cu un Cuvânt către pravoslavnicii cititori[40], al ieromonahului Ioachim Bărbătescu, unde, printre altele, se mărturisea: “M-am îndemnat şi eu şi cu osârdie am nevoit de am scris această sfântă carte care iaşte mică la vedere, dar mari şi minunate învăţături ale Sfinţilor Părinţi să coprind într-însa.” Patriot înflăcărat, ieromonahul se adresa smerit “iubiţilor pravoslavnici creştini, carii sunteţi născuţi întru limba noastră rumânească.” Oare ce am mai putea noi comenta în faţa acestor minunate cuvinte, scrise la început de secol XIX de către un fiu al meleagurilor vâlcene?! Manuscrisul cuprinde în principal Viiaţa şi minunile Sfântului şi preacuviosului, părintelui nostru Grigorie Decapolitul, preţioasă sursă de informare şi documentare în ceea ce priveşte biografia şi minunile săvârşite de Sfântul Grigorie, ale cărui moaşte au fost aduse de către banul Barbu Craiovescu în anul 1497 la Mănăstirea Bistriţa[41]. Şi să nu uităm că, în acelaşi an, ieromonahul dăruia bibliotecii mănăstirii manuscrisul său de suflet, Chita florilor, copiat de către logofătul Mihalcea[42], la anul 1729, pe când austriecii ocupaseră Oltenia (manuscrisul 2648, 82 file).

           

Trei ani i-au trebuit ieromonahului Ioachim Bărbătescu pentru a copia cel mai voluminos, dar şi valoros manuscris al său: Miscelaneul de literatură monahală, terminat în anul 1808. Această operă copistică (manuscrisul nr. 2786,408 file), însumează nu mai puţin de 12 capitole (Pateric, Omilii, Prosopografia Mântuitorului, Cuvântul fericitului Ioan al Carpathiilor etc.), însă ceea ce a reţinut atenţia specialiştilor a fost capitolul intitulat Viaţa şi minunile Sfântului Andrei Salos (33 pag.), “fiind unul dintre puţinii cărturari români care i-a adăugat şi Întrebările ce i le-a adresat Sfântul Epifanie,”[43] capitol ce-l mai copiase, aşa cum susţine cercetătorul Cătălina Velculescu,[44] “cel puţin o dată, în cartea pe care o începuse ca preot de sat, când se numea popa Ioan sin Macarie Ieromonah şi o continuase după moartea soţiei sale, ca preot călugăr.” Bătrânul copist va avea o contribuţie proprie şi va interveni în chip benefic faţă de înaintaşii săi în ordonarea firească a părţilor constitutive ale acestui capitol, precum Viaţa, Întrebări s-au capitolul despre Evrei, iar el însuşi recunoaşte că “pre multe locuri am dres cuvintele, precum am putut.”[45] Vizibil încântat că a dus la bun sfârşit această lucrare, Ioachim Bărbătescu va face o însemnare[46] pe fila 406, reproducând[47] versurile:

                        “Precum cei streini doresc moşia să-şi vază,

                        Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază,

                        Şi ca cei ce sunt pre mare, bătuţi de furtună

                        Şi roagă pre Dumnezeu de linişte bună,

                        Aşa şi scriitorul de a cărţii săvârşire

                        Laudă ne[ncetată dă şi mulţumire.”

            În anul 1808, bătrânul călugăr bistriţean termină de copiat   manuscrisul catalogat astăzi cu nr. 3590 (130 file), după “o cărticică care cuprinde multe lucruri de folos,” tradusă din limba polonă de Gavriil Vineţchi[48] şi tipărită la Bucureşti în anul 1806. Manuscrisul, care cuprinde printre altele un Calendar pe anii 1722-1946, un Trepetnic de semne omeneşti şi Reţete medicale şi gospodăreşti, va reţine atenţia cercetătorilor din zilele noastre prin capitolul numit Fiziologul (filele 101-113), o redare a cunoştinţelor acelor vremuri privind clasificarea animalelor şi a plantelor cunoscute. Ioachim Bărbătescu va interveni cu o contribuţie proprie în Fiziolog, faţă de înaintaşii săi, reaşezând logic animalele conform unei “stricte clasificări formale: patrupede, târâtoare şi zburătoare”[49] (între acestea din urmă incluzând şi albina![50]).

           

Dar puterile ieromonahului Ioachim Bărbătescu erau de-acum pe sfârşite, anii şi greutăţile vieţii erodându-i, la cei 70 de ani, puterea creatoare. Totuşi, până în ultimile sale clipe a continuat să practice nobila ocupaţie de copist, finalizând de copiat, la data de 21 ianuarie 1810, un Teotocarion (manuscrisul nr. 2789, 220 file) ce cuprindea Canoane de umilinţă către preasfânta noastră de Dumnezeu născătoare şi pururea Fecioara Maria. Conştient de slăbiciunea vârstei sale, bătrânul ieromonah va face o ultimă însemnare[51] către cititor pe fila 219 a manuscrisului: “De veţi afla nescari greşale, sau în cuvinte sau în slove, să nu ne defăimaţi… ci să ertaţi, că această carte o am scris la vremea bătrâneţilor mele… când vederea şi mintea şi mâna să slăbesc şi să împuţinează.”

Peste numai cinci luni, în sfânta zi de Rusalii a anului 1810, ieromonahul Ioachim Bărbătescu va trece spre cele veşnice, cu aceeaşi modestie în care a trăit întreaga sa viaţă, lăsându-ne o preţioasă moştenire culturală, al cărei conţinut am încercat să îl prezentăm, pentru prima dată, cititorului.  



  1. Arhim. Veniamin Micle: Mănăstirea Bistrița Olteană, Eparhia Râmnicului, 1996, p. 287.
  2. Năstavnic: conducătorul şcolii dintr-o mănăstire, dascăl.
  3. Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 292.
  4. Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 295
  5. Dicţionarul literaturii române, Ed. Academiei RSR, 1979, p. 282.
  6. Arhim. Chiriac Râmniceanu, Cronica –1811-1827, Eparhia Râmnicului, 2003, p. 7-30 (sub îngrijirea arhim. Veniamin Micle).
  7. Vezi Cătălina Velculescu, Întrebări ale lui Epifanie către fericitul Andrei, partea I, în „Caietele Institutului Catolic”, nr. 1(4), 2002, p. 69-83; Costea Marinoiu, Istoria cărții vâlcene, sec. XVII-XVIII, Craiova, 1981, p. 74-75.
  8. Miscelaneu: volum de texte cu un conţinut variat (aici, cu pronunţat caracter religios, n. a.), aparţinând, de regulă, mai multor autori (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române, p. 554.)
  9. G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. 2, p. 376 (manuscrisul nr.2786, 1807).
  10. Idem, ibidem, p. 349 (manuscrisul nr. 2664).
  11. Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița Olteană [82.-Fol.22 rș, în “Documente oltene în cercetarea lui Aurelian Sacerdoţeanu”, Eparhia Râmnicului, 2004, p. 47.
  12. Dumitru Bondoc, Schitul Pătrunsa – de la legendă la adevăr, Râmnicu-Vâlcea, 2006, p. 61.
  13. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. 1, p. 235 (manuscrisul nr. 1135, 1796-1797).
  14. Dicţionarul literaturii române..., p. 282.
  15. Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul Bisericii Grușetu din Costeștii Vâlcei, în „Arhivele Olteniei”, anul XII, ianuarie-aprilie 1933, p. 97.
  16. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. 2, p. 376 (manuscrisul nr. 2786).
  17. Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița Olteană, Eparhia Râmnicului, 1996, p. 298.
  18. G. Ştrempel: Catalogul…, vol. 2, p. 190 (manuscrisul nr. 2147).
  19. Idem, ibidem, vol. 1, p. 235 (manuscrisul nr. 1135).
  20. Idem, ibidem, vol. 2, p. 255 (manuscrisul nr. 2354).
  21. Idem, ibidem, vol. 2, p. 170 (manuscrisul nr. 2102).
  22. Schevrofilacs – funcţie mănăstirească, de păstrător al cheilor tezaurului cultic şi ale bibliotecii mănăstirii (conform desluşirii date autorului de către arhim. Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa, octombrie 2007).
  23. Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea…, p. 297.
  24. G. Ştrempel: Catalogul …, vol. 2, p. 329 (manuscrisul nr. 2596).
  25. Idem, ibidem, vol. 2, p. 204 (manuscrisul nr. 2181).
  26. G. Ştrempel: Catalogul …, vol. 3, p. 49 (manuscrisul nr. 3202).
  27. Idem, ibidem, vol. 2, p. 202-203 (manuscrisul nr. 2180).
  28. Idem, ibidem, vol. 2, p. 345 (manuscrisul nr. 2648).
  29. Costea Marinoiu, Istoria…, p. 75. A se vedea şi Gh. Pârnuţă: Vechi urme de cultură la Episcopia Râmnicului, [n „Mitropolia Olteniei”, 1977, p. 455.
  30. Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița Olteană…
  31. Idem, Pomelnicul Bisericii Grușetu din Costești Vâlcea…
  32. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. 2, p. 375 (manuscrisul nr. 2786).
  33. Idem, ibidem, vol.3, p. 183.
  34. G. Ştrempel, Catalogul..., vol. 2, p. 377 (manuscrisul nr. 2789).
  35. Idem, ibidem, vol. 2, p. 377 (manuscrisul nr. 2789).
  36. Ştefan Vătafu, fiul lui Simion Vătăşelu (fratele episcopului Climent, originar din Pietrarii Vâlcii), s-a stabilit în satul Bărbăteşti, unde a rectitorit biserica din cătunul Vătăşeşti (a se vedea Dumitru Bondoc, Schitul Pătrunsa de la legendă la adevăr, p. 115 şi 122).
  37. Cătălina Velculescu, Cărţi populare și cultură românească, Bucureşti, 1984, p. 111.
  38. Cătălina Velculescu, op. cit., p. 111.
  39. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. II, p. 169.
  40. G. Ştrempel, Catalogul..., vol. II, p. 203.
  41. Arhim. Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa…, p. 232.
  42. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. II, p. 345.
  43. Cătălina Velculescu, Întrebări ale lui Epifanie către fericitul Andrei, „Caietele Institutului Catolic”, nr. 1(4), 2002, p. 69-83.
  44. , Întrebări ale lui Epifanie către fericitul Andrei, partea a II-a. Sursa: Internet.
  45. Cătălina Velculescu, {ntrebări..., p. 1
  46. G. Ştrempel: Catalogul…, vol. II, p. 376.
  47. Aceste versuri mai fuseseră consemnate, înaintea sa, de către Ilarion, proegumenul Mănăstirii Bistriţa (a se vedea G. Ștrempel, Catalogul…, vol. II, manuscrisul nr. 2579,p. 320).
  48. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. III, p. 183.
  49. Cătălina Velculescu: Întrebări…, partea II-a
  50. Cătălina Velculescu: Cărți populare…, p. 111.
  51. G. Ştrempel, Catalogul…, vol. II, p. 377.

Informații adiționale

Citit 312 ori Ultima modificare Joi, 26 Martie 2020 11:43
Ești aici: Home Valcea Valcea Mari copíști ai mânăstirilor vâlcene - ieromonahul Ioachim Bărbătescu de la Mănăstirea Bistrița (1748-1810)