Istorie Locala

Vineri, 21 Februarie 2020 08:52

Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ion Soare

Cu unele excepţii, atunci când se vorbeşte despre istoria sau geografia unui spaţiu determinat, argumentele de ordin lingvistic – limbajul comun şi onomastica - sunt neglijate sau se amintesc doar în treacăt, undeva la urmă, pentru diversitate. În realitate, zonele geografice se disting nu numai prin forme de relief specifice, ci şi prin trăsături de limbă ale locuitorilor lor, care le conferă individualitate. Atât cuvintele comune, cât şi cele proprii (de persoane şi de locuri – în sensul cel mai general al cuvântului) pot lumina uneori, în lipsa documentelor corespunzătoare, perioade întregi sau aspecte esenţiale din istoria unui popor, a unei zone, a unei colectivităţi[1].

În ansamblu, graiul viu (limba vorbită) din zona Vâlcii se încadrează în subdialectul muntean al dacoromânei, alături de celelalte judeţe din Oltenia, de cele din Muntenia şi Dobrogea, precum şi de partea de sud a Transilvaniei (în primul rând, judeţele Sibiu şi Braşov) – subdialect care, se ştie, a stat la baza limbii române literare[2]. Această realitate se poate exemplifica în toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, vocabular (aici incluzând – ca un compartiment separat - şi onomastica, adică numele proprii).

 

1. FONETICĂ

Atrage atenţia, aici, accentul corect (literar) – pe ultima silabă, în cuvinte precum bolnav, duşman, firav, gingaş, miros, mârşav, spurcat etc.(comparativ cu dialectele din partea de nord a ţării, unde accentul cade pe prima silabă: bolnav, duşman etc.); de asemenea, se practică accentul pe tema cuvântului, în cuvinte ca gărgăriţă, veveriţă, bivoliţă ş. a., spre deosebire de alte zone ale ţării, de pildă Oltenia vestică, în care aceste cuvinte sunt accentuate pe penultima silabă, precum şi redarea corectă a vocalelor e şi i, care nu se transformă în ă sau î după consoane ca s, ş, j: semn, şes, jelesc (nu sămn, şăs, jălesc, ca în alte zone)[3].

Sunt încadrabile, de asemenea, la „corespondenţe” cu limba literară, următoarele aspecte vocalice.

- pronunţarea lui o în cuvinte ca noroc, norod („popor, mulţime”) , comparativ cu năroc şi nărod, păstrate în graiurile nordice;

- utilizarea inovaţiei, adoptate şi de limba literară, reprezentate de prezenţa lui u în cuvintele umbla, umfla, umple, faţă de etimologicele îmbla, îmfla, împle din celelalte graiuri dacoromâne; o altă inovaţie este prezenţa diftongului îi faţă de i, în exemplele câine, mâine, pâine (în loc de regionalismele câne, mâne, pâne,în care n se pronunţă muiat.

Comună cu limba literară este şi pronunţarea lui i central (explicabilă prin asimilare vocalică) în cuvinte ca risipi şi ridica, faţă de formele etimologice (din latină) rădica şi răsipi, întâlnite în graiurile nordice

- prezenţa a două sau mai multe variante de pronunţare, în cazul unor apelative precum răşchitor-rişchitor-râşchitor, mănuşă-mânuşă, făşie-fâşie ş. a. etc.

Există, însă, în graiul locuitorilor din Vâlcea şi destule aspecte de vocalism, care n-au fost adoptate de limba literară, printre care:

- închiderea lui e la i: idiie (idee), schilă (pentru schelă), trin; aceeaşi tendinţă se manifestă în cazul semivocalei e, în variante de pronunţare ca: găliată pentru găleată), liagăn (în loc de leagăn), bia (faţă de bea);

- în vorbirea uzuală (chiar şi în cazurile unor persoane instruite!), diftongul ea se monoftonghează, auzindu-se frecvent samă în loc de seamă, sară în loc de seară, să ţasă (pentru să ţeasă), zamă în loc de zeamă etc.;

- pronunţia cu e în loc de ă, după consoanele ş şi j, la sfărşitul unor cuvinte ca: cenuşe, cocoaşe, mănuşe, mătuşe, moaşe, naşe, păpuşe, plaje, uşe, vraje (formele corecte fiind cu ă: cenuşă, cocoaşă, mănuşă, mătuşă, moaşă, naşă, păpuşă, plajă, uşă, vrajă);

- după consoanele d şi p, vocalele e şi i sunt pronunţate ă, respectiv î: dă, pă, dân, dântre, pântre; acelaşi tratament îl capătă în prefixul des- (dez-): dăzbrac, dăscalţ, dăsfac;

- monoftongarea în a, a diftongului ea: samă, sară, zamă (în loc de seamă, seară, zeamă);

- eludarea în pronunţie a lui i, ca marcă a pluralului, la unele substantive comune, terminate în ţ, z etc., la pronumele (adj.) neh. toţi,sau la persoana a II-a singular a unor verbe, după aceleaşi consoane: nepoţ, fraţ, soţ, toţ, poţ, scoţ, „alături de braz, cruz, duz, scunz, uz” (V. Vârcol) etc., ceea ce constituie, în acelaşi timp, şi un aspect consonantic: pronunţarea dură a unei consoane finale, care, în mod normal, trebuia rostită înmuiat; tot aici trebuie menţionată folosirea în paralel a unor forme cu z transformat în j, după i final: braji, cruji, duji, surji etc

- pronunţarea unui i final nesilabic, după sufixe terminate în r: -ar, -er, -or, sau după cuvinte a căror rădăcină se termină în vocală urmată de –r: cuptori, dulgheri, croitori, jandari, ingineri, ceri sau în (exemplele culese de V. Vârcol, op. cit., pag. 12) chimiri, cimitiri, ogari, pescari, vulturi, ceea ce este analizabil şi din punct de vedere al consonantismului, ca o înmuiere a consoanei r finale.

Din sfera consonantismului, precizăm că şi aici pronunţia din zonă este, în cele mai multe cazuri, conformă cu cea literară; printre aspectele specifice, relevăm câteva întâlnite în mod obişnuit în zona la care ne referim:

- rostirea slabă sau chiar dispariţia lui h iniţial sau interior intervocalic: arnic, îrtie, îrdău, dior, oţ, zaăr, paar, mahala;

- în alte situaţii, dimpotrivă, se rosteşte h iniţial fără o justificare etimologică sau de altă natură: hăsta, hăla, haia, harc, haripă;

- păstrarea lui h etimologic în cuvinte de origine slavă, ca atare (har, văzduh, pronunţat local şi văzduf) sau modificat în f: praf, vraf, zăduf .

Printre abaterile de la normele fonetice, se întâlnesc şi aşa numite „accidente fonetice”, printre care cele mai frecvente sunt următoarele:

- asimilarea consonantică - ş>j: dujman, şfejnic, jmecher, mojneag, cojniţă, bijniţă etc.; f>v: buvniţă, puvneşte; ş>s: sosea, sosete, dar şi situaţia inversă, s>ş: şoşîeşa;

- sonorizarea lui s: zlab, zlănină;.

- disimilarea consonanticăr-r>r-zero: proprietar – propietar, proprietate – propietate, propriu-propiu, oprobriu-oprobiu;:

- cazuri de (inversări de sunete sau grupuri de sunete): crastavete, clanaretă, măgălie, miljoc, prizioner, polecrit/policrit, strapoarte (în loc metateză de transpoarte) etc.;

- adăugarea unui sunet nou, la început de cuvânt (proteză) - vocală (alămâie) sau consoană: sfeştilă, stufiş, scoborî;

- omiterea unei consoane iniţiale (afereza): fârşit, feştanie, fejnic;

- introducerea unui i interconsonantic (epenteză vocalică): şicoală, şicolar, hirean (pron. şi irean);

- eludarea lui u sau i interconsonantic în participii ca văzut, pierdut, venit, care – cel mai adesea – se pronunţă văzt/văst, piert, vint (mai ales în Loviştea, dar şi în alte localităţi cu „ungureni”). Referitor la acest aspect, V. Vârcol afirma că „elementul ardelenesc a adus influenţă în fonetică, morfologie şi lexic, mai ales în părţile muntoase” (p. 7) etc.

 

2. MORFOLOGIE

În aceste două părţi structurale ale gramaticii, limbajul locuitorilor Vâlcii cunoaşte, de asemenea, o serie de particularităţi.

a. În domeniul substantivului, se întâlnesc următoarele situaţii:

- schimbări/ alternări de declinare (a II-a, cu a III-a) la unele substantive masculine: taur-taure, ciulin-ciuline, brustur-brusture, tăun-tăune, bărzăun-bărzăune, hârleţ-hârlete, ocheţ-ochete, dovleac-dovlete etc.;

- schimbări/ alternări de gen: alic-alică, basc-bască, bob-boabă, corman-cormană, pârlog-pârloagă, tranşeu-tranşee ş. a.;

- existenţa unor dublete de plural la unele substantive feminine, din care – de regulă – doar una este acceptată de limba literară: albii-ălbii, albine-albini, haine-hăini, catarame-cătărămi (sau chiar catarămi!), chitanţe-chitănţi, raniţe-răniţi; şi neutre: cinematografe-cinematografuri, spitale-spitaluri etc. Atrage atenţia, de asemenea, varianta de plural picere, care apare în paralel cu forma corectă picioare, în estul judeţului, de-a lungul Oltului;[4]

- formarea analitică a cazurilor genitiv şi dativ (ca în toate graiurile munteneşti): vizita lu bunicu, i-am dus lu mama, dă mâncare la vite etc.;

b. Articolul. În exemplele de mai sus, se constată, pe de altă parte, apariţia proclitică a articolului encliticlui, atât la masculin, cât şi la feminin;

- existenţa unor forme şi variante specifice ale articolului adjectival cel, cea, cei, cele: ăl, a, ăi, ăle-ale: a luat-o p-a mai bună, îmbracă-l p-ăl mic, le-a cumpărat p-ăle mai mari;

- folosirea articolului invariabil alde, în sudul judeţului (în special în comuna Măciuca şi în împrejurimi), dar nu numai, constatându-se o tendinţă de generalizare, cauzată de expresivitatea cuvântului: alde Ştefan, alde bunică-sa;

c. Adjectivul

- Articularea adjectivului nehotărât alt (pl. alţi): am făcut rost dă altu câine, am vorbit cu alţî oameni;

- existenţa unor forme specifice de adjectiv demonstrative, de apropiere – ăst/ acesta, asta, ăştia/aşti, ăste-a/aste-a şi de depărtare (acestea din urmă, confundabile uneori cu articolul adjectival): ăl-a, a-ia, ăia, ălea/ alea: să vie şi copiii ăia, prostu ăla, fetele alea.

d. Pronumele

- Utilizarea invariabilă (nedeclinată) a pronumelui relativ care: copilu care i-am dat să mănânce;

- existenţa unor forme specifice pentru pronumele nehotărâte vreun, vreo: vrun-vun-frun-fun, vro-vo-fo: Când ţ-oi da vro (fro) două!, O fi vrun terchea-berchea!;

- ca şi la adjectivul corespunzător, pronumele demonstrative au forme specifice: ăsta-asta, ăştia-ăstea/astea: - Cin’ te-a supărat? – Ăştia;

e. În domeniul verbului, cele mai frecvente aspecte întâlnite în graiul vâlcenilor sunt următoarele:

- folosirea unor verbe la indicativul prezent, fără sufixe gramaticale; cuvântă, săr, jumul, jupoi, lucri (mai ales în nordul judeţului) potole, şchioapăt etc., în loc de cuvântează, sărez, jumulesc, jupuiesc, lucrezi, potoleşte, şchiopătez: îl jupoi dă viu, unde lucri?, îşi potole setea, săr ceapa cu brânză etc.;

- iotacizarea (alterarea sub influenţa unui iot) verbelor, după vocalele t, d, n, r, l: văz, crez, înghiţ, simţ, poci, ţiu, viu, spuietc.;

- utilizarea formei cu - i în loc de –şi, la persoana a II-a singular a mai-mult-ca-perfectului: mersesei, mâncasei, umblasei, scrisesei etc. (faţă de merseseşi, mâncaseşi, umblaseşi, scriseseşi);

- existenţa unor construcţii de prezumtiv perfect (identice formal cu condiţionalul trecut), care au o valoare dubitativă - ar fi fost, ar fi vorbit, ar fi murit etc.: să zâce că ar fi fost al lui; am auzit că ar fi murit;

- folosirea perfectului simplu, în cea mai mare parte a judeţului (particularitate a graiului din întreaga Oltenie, dar şi din Muntenia, Banat, Crişana, o parte a Maramureşului, sudul Moldovei şi Dobrogea), acolo unde în alte părţi ale ţării, pentru o acţiune trecută şi terminată, vorbitorii recurg la perfectul compus: fusei la masă, şezurăm dă vorbă, o luară la fugă;

- redarea viitorului cu ajutorul unor forme perifrastice (ca şi în limba literară): am să refuz, o să vorbesc eu cu el, oi mai vedea eu;

- folosirea verbului a veni ca semiauxiliar: cuiul vine băgat mai încolo, poarta nu vine aşezată ici;

- construcţia cu conjunctivul (ca în limba literară), acolo unde alte graiuri recurg la infinitiv: începe să se înnoreze (în loc de începe a se înnora).

e. În domeniul adverbului:

- formarea de adverbe, cu ajutorul unor particule întăritoare („deictice”)precum -a (acia, aicea, acolea), - lea (provenit din le + a: d-acilea, atuncilea), -şa (acuşa, coloşa, icişa);

- construcţia pozitivă cu adverbul restrictiv decât (având, în aceste situaţii, sensul „numai”), opusă (sau în locul) celei negative: am văzut decât un om (faţă de n-am văzut decât un om sau am văzut numai un om);

- recurgerea la adverbul rău, cu valoare de superlativ absolut: e frumoasă rău, sunt proşti rău şi chiar . . . e bine rău!;

- folosirea unor adverbe specifice: amânat (cu sensul „târziu”: să vină mai amânat), başca („separat”), neam („deloc”), taman („tocmai”: taman am venit).

f. Prepoziţia. Ca în întreaga Muntenie, în Oltenia (în speţă, în judeţul Vâlcea) sunt utilizate - atrăgând atenţia prin fonetismul/ pronunţarea lor – prepoziţiile dă, pă, dân, pân, dântre, pântre, dă pă, du pă, du pe, du pân, du peste ş. a.: a strâns tot du pă masă, am deurat pân toată pădurea, ie ăl mai grozav dântre toţ.

g. Conjuncţia. Aici, atrag atenţia tot pentru modul lor de pronunţare (diferit, în comparaţie cu limba literară), conjuncţiile da (în loc de „dar”), fincă („fiindcă”), or (pentru „ori”) ş. a.: ie vechi, da ie bun, fincă ie călduros; or faci ca mine, or la loc comanda.

Ca şi prepoziţiile menţionate mai sus, aceste conjuncţii conferă particularităţi sintactice, atât propoziţiilor, cât şi frazelor în a căror alcătuire intră.

h. Interjecţia. În afară de binecunoscutele (cu varianta mai „politicoasă”, măi) şi bă (băi) – pentru persoane de genul masculin – şi fă/fa – pentru femei, caracteristice întregii Muntenii, se aude frecvent (mai ales în partea de sud a Vâlcii) interjecţia bre, de origine turcă: fugi, bre, d-aciia, că n-ai dreptate! O altă interjecţie cunoscută – haide! – este folosită frecvent sub formele hai! şi haidem!, ca şi în restul ţării, căpătând astfel valori predicative: hai la muncă!, haidem cu toţii!

În ceea ce priveşte interjecţia literară uite!, aceasta este frecvent utilizată în variantele iete/ ete şi iote: iote la el ce-i trece pân’ cap!

 

 

3. VOCABULAR

a. Nume comune şi alte părţi de vorbire

Chiar dacă am raporta numai la zona Vâlcii acest vast domeniu, ar fi necesari ani buni de cercetare şi numeroase studii, pentru a putea stabili exhaustiv şi riguros cuvintele care sunt utilizate numai de vorbitorii locuind în judeţul Vâlcea; delimitarea este necesară atât din punct de vedere terminologic, cât şi noţional, întrucât lexicul unei zone (în speţă, a Vâlcii) cuprinde, în cea mai mare parte, cuvinte comune întregii părţi de sud a ţării şi, prin extensie, limbii române în general. Or, scopul studiului de faţă este de a evidenţia – pe cât posibil – numai ceea ce este particular/ propriu ariei geografice de referinţă.

Au avut iniţiative, în acest sens, mai mulţi cercetători, cei mai cunoscuţi fiind G. F. Ciauşanu, cu al său Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Vasile Vârcol, Graiul din Vâlcea (Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1910) şi (pentru întreaga fostă regiune Argeş, în care era inclus şi teritoriul vâlcean, cu raioanele sale de atunci: Drăgăşani, Horezu şi Vâlcea) D. Udrescu, Glosar regional Argeş (Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1967). Toate trei sunt lucrări merituoase, peste care nu se poate trece, atunci când analizăm particularităţile lexicale din limbajul vâlcenilor. De remarcat că V. Vârcol nu publică un simplu dicţionar de cuvinte regionale - care, de fapt, ocupă doar ultimele 13 pagini din lucrare). Lucrarea sa este, în principal, o culegere de texte în proză şi în versuri, conţinând mici povestiri şi chiar poveşti, doine, balade, cântece bătrâneşti etc., transcrise fidel, aşa cum le-a auzit în timpul cercetărilor sale de teren din Vâlcea, din anii 1906 şi 1908, şi precedate de un studiu introductiv destul de pertinent pentru vremea aceea, în care teoretizează particularităţile fonetice şi morfologice ale graiului vâlcean. Este interesantă părerea sa emisă cu această ocazie: „Se cădea ca un judeţ atât de bogat în amintiri istorice şi în poziţiuni pitoreşti – scria el în prefaţa lucrării citate (pag. 3) – să-şi aibă monografia limbei sale şi datoria aceasta m-a făcut să-l prefer de la început celorlalte”.

Pe de altă parte, unii monografişti ai localităţilor din judeţ şi alţi cercetători (Veronica Tamaş, Al. Popescu-Mihăeşti, N. Popescu-Urzică, Petre Petria, Costea Marinoiu, Dumitru Păunescu, Eugen Petrescu, Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş ş. a.) au acordat atenţie şi acestui aspect – au înregistrat cuvinte, variante sau sensuri locale.

Pentru a delimita cuvintele din lucrările menţionate, care caracterizează graiul vâlcenilor, nu am luat în consideraţie acele vocabule care sunt intrate în limba literară şi înregistrate ca atare de toate dicţionarele explicative sau generale ale limbii române; am ţinut cont de cele care au menţionate între paranteze marca (reg.îionalismș). Am avut în vedere, de asemenea, micile glosare publicate periodic, cu circa o jumătate de veac în urmă (1956-1959), de ilustrul profesor Traian Cantemir în publicaţia „Limba română”, glosare alcătuite pe baza listelor de cuvinte rare pe care elevii săi i le aduceau din diferite localităţi ale judeţului. Desigur, din raţiuni de spaţiu, demersul nostru lexicografic nu poate fi exhaustiv (ar fi necesar un volum întreg numai pe această temă!): am recurs, ca şi în alte situaţii, la sistemul/ soluţia eşantioanelor, cu precizarea – pentru o structurare corespunzătoare – a părţilor de vorbire cărora le aparţin mostrele (inclusiv unele variante fonetice/grafice), vizând nu doar raritatea învelişului sonor şi reprezentarea grafică ale cuvântului, ci şi noutatea unor sensuri care nu apar în dicţionarele generale.

A. Substantive comune: acov – „butoi până la 100 dal”, a agira – a râvni, agurizar (viţă de vie sălbatică), albitură (Ciauşanu: „se zice strugurilor albi dintr-o vie, în opoziţie cu negritură”), ambac (bănuială), areapă – parte a târlei, neîmprejmuită şi păzită în timpul nopţii; arzăminte – dogoare, zăduf, astupuş – dop pentru sticlă, confecţionat din diferite materiale”, bălălău – om molâu, nătăfleţ; bâlbăre – flacără, vâlvătaie, vâlvoare; bâltan – loc mai adânc într-un râu, folosit pentru scăldat; bibă (gropiţă în pământ, scobitură în lemn), blendărău – om care umblă fără rost, blindirică (femeie scundă şi grasă), bobar-bobăreasă – persoană care ghiceşte în bobi, dă cu bobii; bujavercă – ţuică slabă, de proastă calitate; boldoaşă – legătură cu obiecte mici şi rotunde (la pl.: boldoaşe”), boroghină – borhot/boască, ţuică sau vin de proastă calitate; boroacă – gâlcă, umflătură; boldei/boldeică – persoană scundă şi plinuţă (era o boldeică de femeie); botă – un fel de vadră mai mare sau putinică, închisă şi în partea de sus, cu o mică deschizătură prevăzută cu capac de lemn; folosită cândva pentru păstrarea poşircii; broatec – bucată de lemn care se pune pentru completare la grindă, lanteţ etc.; bruş – bulgăre de pământ; bujdulă/buzdulă – casă mare cam grosolană şi nelocuită; bujnigai – „fum gros şi mult” (V. Vârcol); buzdrulă – femeie voinică (cf. buzdulă); cebuc – un fel de alviţă rotundă, în formă de covrig; chiaun – cherchelit sau buimac din cauza (ne)somnului; cinflore(a) - pasăre al cărei cântec seamnănă cu un fluierat; coroa(m)bă – 1. vacă bătrână şi slabă (avea o coroabă dă vacă dă nu dădeai doi bani pă ia), 2. babă slabă; cotumplete – băţ de lemn scurt şi gros; crumpene – cartofi, curi – fese, făsui – fasole, fâţă – fată mică, peşte mic (o fâţă de peşte), fleanţă – femeie de nimic/uşoară/certăreaţă; a se frichini – a se spăla insistent, frecându-se mult, a se freca de/cu ceva, din cauza unei mâncărimi; gâţă – bucată de sfoară sau de panglică, cu care se leagă cosiţele; ghib (pl. ghiburi) – ultima calitate de lână de la dărăcit, ghindoc/ghindoroc – om mic, amintind de o ghindă; glodar – ştiulete de porumb mic, cu boabe puţine; govie (în Loviştea)mireasă, gurlup-gurlupă – prună deformată din cauza unei o anumite boli a prunului; haraiman – gălăgie, zarvă, ceartă; harcalete/ jarcalete – vlăjgan, golan, haimana, tovarăş de bandă, prieten dubios (şi-a adunat jarcaleţii şi i-au tras o bătaie de pomină); hădărău (hădărag – în zona muntoasă, în special în Loviştea): d-aia n-are ursu’ coadă şi găina hădărag!; hoancă (substantiv folosit mai ales ca adverb; despre vite, în special despre vaci) - vacă slabă, cu gropi în burtă, din cauza hranei insuficiente (a venit dî la izlaz cu vaca hoancă); iaca-cine/ iaca-cui – eufemism pentru „necuratul, diavolul” (fir-ar al iacacui, să fie!; l-a luat iacacine!), obejdie – nenorocire, necaz (găsî-te-ar obejdiile!”; să faci ce zâc ieu, că te găsăsc obejdiile!), şofilă (folosit, de regulă, la plural) fâşie dintr-o ţesătură (i-a rupt cămaşa, dă i-a făcut-o şofile-şofile), ţuţeică/ţuţoică – leagăn (improvizat); ţălan – şir, alai (despre oameni sau alte fiinţe, legate una de alta), hantilă - şir, grămadă, haită, vorbind despre animale (i-a işit în cale o hantilă dă lupi), hâţ - în expresia a lua pe cineva la hâţ: a cere socoteală cuiva, a lua la rost pe cineva; izână – stare de degradare (cămaşa asta a intrat în izână; tichi - vină, bănuiala unei vini (a pus tichiu pă mine: nu, că să-i dau sapa dă i-am luat-o!), mârsână/ mărţână, mărţană, mârţână - (iapă slabă, mârţoagă); mierte-fierte – mâncăruri pretenţioase şi scumpe, care se găsesc greu (o să-ţi dau acu să mânci mierte-fierte!), motâlcă – gâlcă, umflătură; neminţos – fără minte, prost; pătuiac-păteac-pătiac – un fel de claie făcută din snopi de porumbi (coceni), aşezaţi în formă conică în jurul unei prăjini de lemn, mai rar – de fier; pârhanie – om urât, dezgustător, ticălos (fuj d-aci, pârhanie, că mi-e sâlă şi să mă uit la tine!); postomol – grămadă, amestecătură, în expresia cu postomolul – amestecat, grămadă, cu totul; sodom (de ploaie) – ploaie mare; şinic (pl. şinice)măsură pentru făină, „mai mare decât merticul” (V. Vârcol); şoane (folosit la plural) năzbâtii, năzdrăvănii; în special în expresia şoane şi coade;; ştopleag – beldie, cotor de plantă rămas pe câmp după cosire, secerare; prin extensie, „băţ sau bucată de lemn (rotund) înfipte în pământ; la V. Vârcol: varianta fonetică şi grafică ştepeleag, cu sensul de „rest din rădăcina unui copac tăiat”; teşcoavă/ tişcoavă – bucată mare de brânză (de burduf, de caşcaval), mai ales în Loviştea; trupină – tulpină; ţugurel – cuvânt alintător pentru porc v. interj. ţugu-ţugu); vidanie – sperietoare, lucru de speriat (pl. vidănii) – în expresia te bagă în vidănii (în sperieţi)

B. Adjective: albiat – scobit ca o albie, arzânte – fierbinte, tâhobit (la V. Vârcol, cu variantele grafice teobit, dăhobiti) - vlăguit, istovit), băzăuc -variantă la zăbăuc, bleoncos - clăpăug, greoi, grosolan (vorbind despre oameni), bolboiat – bulbucat (vorbind despre ochi), borhan – burtă, abdomen (bagă-n borhan ca un spart); caciorât – împestriţat (despre un lucru rău lucrat, vopsit); chiomb, chioambă (folosit mai ales la feminin) – persoană care nu vede bine; clocă - cloşcă; colţat – cârcotaş, om care caută pricină de ceartă; copt – plin de ceva negativ (Vai dă capu lui, ie copt dă boli!); covrit (despre oameni) leneş, care stă degeaba, tăndăleşte, stă mai mult culcat; crudac – cam crud, cam necopt; izânit – izinit (despre oameni şi lucruri: pricăjit, slab, degradat); înspiţat (pron. înşpiţat) – îmbrăcat bine, pus „la şapte ace”; jepat – care are jep (murdărie) pe piele; muscur(it) (despre oi, capre etc.)de culoare albă, cu pete negre pe bot; opăcit – se spune despre un om (în special copil sau tânăr) care se copilăreşte, se prosteşte, se maimuţăreşte; pocâltit - slăbit de nemâncare, foarte flămând; rătutit – zăpăcit, dezorientat; scoicit – slab, pipernicit; surupat – surpat (boşorogit, vătămat, bolnav, neîntreg la minte; cf. şi denumirea m-rii Surupatele, locaş unde – iniţial - erau adăpostite femei bolnave); zâmbat – se spune despre o persoană căreia i se văd dinţii, chiar atunci când nu zâmbeşte

C. Verbe: a buşti/ a buşni – „a ţâşni” (i-a buştit sângele pă nas), a bojbâcâi – „a bâjbâi”, a brichisi – „a repara/a roboti la lucruri mărunte”, a cocoli – „a frământa şi a coace colaci” (Ciauşanu); a se coleşi – „a se hămesi de foame”, a se covrigi – a se face covrig, duşi – morţi, aflaţi pe ceea lume (e cu duşii – se spune despre cineva care este prezent doar cu fizicul, dar gândurile/sufletul îi sunt în altă parte; a fitui – a irosi (vorbind despre bani sau alte valori şi bunuri), a guguli – a dezmierda, a alinta; a hălălăi – a face zarvă/ gălăgie (mai ales la o petrecere, sau după un chef), a hămui – a munci pe cineva din greu, a-l pune la munci grele şi îndelungate; a se huţupi – (vorbind despre copii) a nu avea astâmpăr, a se căţăra pe ceva; a limpăi - a bea apă, făcând zgomot cu limba (formaţie onomatopeică de la limpa-limpa, zgomotul făcut de un om sau un animal care bea apă); a morânci – (despre vite mari) a împunge prelungit pe un om sau o altă vită, doborâte la pământ; a se opăci – a se prosti, a se maimuţări, a se copilări; a se orbeţi – a face pe orbetele (pe cerşetorul orb), a cerşi; a se împogodi – a se înţelege, a face casă împreună; a prijoni – a sprijini, a propti; a se rătuti – a-şi pierde capul, a se zăpăci; a sitiri – a înfrunta verbal pe cineva, a mustra de la obraz; a sucăli – a răsuci, a şofili – a sfâşia, a face şofile din pielea cuiva, în urma unor muşcături repetate; a se ţuţui – a se da în leagăn (în ţuţeică, v.); a se zăurdi – a se strica (vorbind despre laptele dulce)

 

D. Adverbe: amoi (vorbind despre aluat) „în urma înmuierii în apă călduţă”: bag aluatul amoi (Ciauşanu); ciuci – „pe vine” (a sta ciuci), ciuciumel/ciurciumel – ud de ploaie până la piele; leoarcă, codreşte – pe/în codri, pe bucăţi, nu în lungime (Ciauşanu: moşia şi-au împărţit-o codreşte); didijos – dedesubt, (pe) murgite – în amurg (când ne-am întors, era deja pă murgite), potinteu (uneori, urmat de numele Tănase) (despre persoane care stau inoportun undeva) nemişcat şi fără rost (n-am putut/n-am apucat să ne spunem nimic, că ăla a stat acolo tot timpul, potinteu-Tănase!), treişpie-paişpie – imediat, urgent (l-am făcut să plece treişpie-paişpie); a drugăni – a face o casă din drugani/drueţi (Ciauşanu: „lemne rotunde care apoi se cercuiesc”), tanti pe mandi – expresie folosită atunci când o împărţeală se face exact, sau când venitul este egal cu cheltuielile (am işit tanti pă mandi)

E. Interjecţii: a ba! – „ia spune!/şi zi!”, cas-cas! – interjecţie cu care se mână păsările şi alte animale, la locul lor de odihnă (acasă!), gusu-gusu – cuvânt (de obicei repetat) cu care se cheamă gâştele, mani (de obicei, repetat: mani-mani; uneori, însoţit/dublat de literarul uti-uti: uti-uti, mani-mani!)) – interjecţie prin care se cheamă raţele; moc-moc cuvânt repetat care imită mersul unui om greoi, care calcă apăsat şi neîndemânatic (cum era el plăvănos, numai ce-l văd că s-apropie: moc, moc!); limpa(-limpa) – cuvânt care imită zgomotul făcut de un animal (sau chiar de o persoană!) când bea apă cu poftă; ţiba! (cu adresare către câini)marş de-aici!; ţugu-ţugu! – cuvânt cu care se cheamă porcii etc.

F. Particule: ha – particulă care întăreşte sensul adverbului bine, conferindu-i înţelesul de „clar, răspicat” (mi-a spus el, bine-ha, să-l aştept şi uite-l: să vie, neam!).

 

b. Numele proprii (onomastica)

Numele proprii (de locuri – localităţi, munţi, ape etc. - şi de persoane), sau onomastica unei zone geografice reprezintă unul dintre domeniile care îi pot conferi acesteia identitate – din punct de vedere istoric şi lingvistic – între alte unităţi administrative de acelaşi fel. Din punctul acesta de vedere, putem afirma că judeţul Vâlcea prezintă particularităţi atât în ceea ce priveşte denumirile localităţilor (toponimia), cât şi relativ la numele de persoane (antroponimia), fără a mai vorbi despre bogăţia şi diversitatea acestora. Întrucât o bună parte din toponimele vâlcene au la bază nume de persoane, vom face referire atât sincronic, cât şi diacronic) mai întâi la acest domeniu atât de vast, de complex şi de important în istoria şi viaţa unei comunităţi: numele de persoane.

 

b-1. Nume de persoane (antroponime). Situaţia numelor de persoane este, oarecum, analoagă cu cea de la apelative: o parte apreciabilă dintre antroponimele vâlcene, conform regulilor de formare a acestora (după numele ascendenţilor, ocupaţia, originea etc.) se găseşte şi în restul ţării: Alexandrescu, Ciobanu, Georgescu, Ionescu, Moldoveanu, Munteanu, Olteanu, Popa, Popescu, Teodorescu, Turcu, Ungureanu etc. În paralel, însă, în cadrul multora dintre ele se constată anumite trăsături care particularizează zona vâlceană; astfel, multe dintre antroponimele din judeţul nostru – în special, din centrul şi sudul judeţului - sunt de origine slavă veche, bulgară sau sârbă, dată fiind vecinătatea Olteniei cu aceste populaţii, în special cu bulgarii. Acestora din urmă, grădinari (în special legumicultori şi horticultori) renumiţi, li s-a spus, cel mai adesea, generic, tot „sârbi”; astfel se şi explică frecvenţa numelui de familie Sârbu, în onomastica vâlceană, spre deosebire de Bulgaru, întâlnit extrem de rar. Acest interesant domeniu a atras atenţia regretatei cercetătoare Lucia Mărcuş (fiica lui Ion Mărcuş – istoric şi arhivist de notorietate naţională), care strânsese un interesant material brut, cu tema Aspecte antroponimice din judeţul Vâlcea, <Bucureşti, 1982>[5] Metoda principală utilizată de autoare, a fost cea a eşantioanelor – de timp, arie geografică şi populaţie. Vom trece peste concluziile cu caracter general pe care Lucia Mărcuş le desprinde din analiza acestor eşantioane, „în seria masculină, concentraţia antroponimică este mult mai puternică decât în cea feminină, atingând valori duble sau triple în raport cu aceasta”, „suficientă extindere a perioadei vizate, pentru ca informaţiile să fie statistic semnificative etc.) şi vom prezenta constatările privitoare la judeţul nostru:

1. Seria nume (de familie).În urma studierii unui eşantion de 69 de nume de familie, purtate de 251 persoane, autoarea ajunge la interesante constatări privind frecvenţa acestora. Astfel, numele de familie Ion este purtat de 40 de persoane, Radu – de 18 persoane, Marin – de 17, Constantin - de 15, Dumitru – de 13, Gheorghe – de 13, Preda – de 11, Stan – de 10, Ilie – de 8, Nicolae – de 8, Mihai – de 7, Pătru – de 6, Zamfir – de 4 etc.

Cu rezonanţă străină, se întâlnesc următoarele nume: Antonie, Adam, Ivan, Radomir, Smarandache, Traică, Neagoe, Enache, Lazăr, Strogotă etc.

Nume rare: Bătări, Bârţega, Durduc, Filicnea, Idiţa, Mogon, Obretin, Olă, Postolea, Pazu, Parescu, Strogotă, Snăchelie, Vălău, Saizu.

Concluzia cercetătoarei este semnificativă: „unităţile de maximă putere circulatorie (din judeţul Vâlcea, n. n.) provin din fondul antroponimic de bază”[6]

Referitor la reşedinţa de judeţ, autoarea a analizat 144 nume de familie, purtate de 251 de persoane. Cele mai frecvente din eşantion, sunt: câte 4 - Ion; câte 3 - Ciobanu, Dumitru, Preda, Rada; câte 2 - Băluţeanu, Cimpoieru, Ciucă, Drugă, Dumitrică, Dragomir, Godeanu, Ivan, Iordache, Manduc, Munteanu, Matei, Mazilu, Popa, Şerban, Topală

Într-un singur caz se adaugă profesia: cârciumaru. În ceea ce priveşte determinarea, în aproape jumătate din cazuri (60), aceasta se face cu ajutorul cu ajutorul cuvântului „sin” (cu sensul fiul lui - ), pentru şapte nume – cu ajutorul cuvântului „brat” (însemnând fratele lui -); şapte dintre nume sunt exprimate cu genitivul al lui -, unul singur având determinantul zet (ginerele lui -) şi unul, cumnatul lui -[7].

Din ancheta referitoare la anul 1877, seria Nume de familie, efectuată pe un eşantion de 531 nume de familie, purtate de 1.043 persoane din judeţul Vâlcea, rezultă următoarele.

Cele mai frecvente nume din eşantion, sunt: Ionescu – 52, Popescu – 26, Dumitrescu – 24, Rădulescu – 22, Marinescu – 18, Stănescu – 15, Iliescu – 13, Predescu - 13, Constantin – 12, Constantinescu – 12, Petrescu – 12, Diaconu – 11, Ion – 11, Mihai – 10, Niculescu – 10, Georgescu – 9, Mateescu – 9, Teodorescu – 9, Nicolaescu – 8, Păunescu – 8, Pârvulescu – 8, Stănciulescu – 6, Florescu – 6, Grigorescu – 6, Ungureanu – 4, Vasilescu – 4 etc.

O serie de nume au grafie şi sonoritate mai deosebite: Amza, Anastasiu, Aslan, Avram, Baldovin, Banci, Bălintescu, Bărfichi, Bâjbâiac, Blejan, Bubalea, Căulea, Chesarie, Chiuda, Cohen, Copuzariu, Covaciu, Diacoff, Disu, Dolera, Dosleanu, Filicop, Fliu, Fiastru, Fologa, Gojiu, Golstain, Iaculescu, Iosivescu, Lahovari, Lotruneru, Macarie, Melantea, Metaxos, Micleci, Motrună, Naidinescu, Nevraica, Odagiu, Oromolu, Pelaghia, Posenos, Radomir, Scuvici, Siaroff, Tapazanof, Tinibrescu, Totorete, Udubaşa, Zărnescu etc. Autoarea le numeşte, generic, „Nume cu rezonanţă străină sau ciudată”. Într-adevăr, la o analiză mai amănunţită, se constată că o parte din acestea oglindesc raporturile pe care locuitorii acestei zone le-au avut, de-a lungul timpului, cu alte neamuri: cu grecii (Anastasiu, Chesarie, Lahovari, Pelaghia, Metaxos, Oromolu, Macarie, Posenos), turcii (Amza, Aslan, Odagiu, Udubaşa), bulgarii (Siaroff, Tapazanof, Diacoff – la care l-am adăuga pe Petcof), evreii (Avram, Iosivescu), ungurii (Banci, Bălintescu - < Balint - , Covaciu), germanii (Baldovin, Cohen, Golstain), sârbii (Nevraica, Radomir, Scuvici)ş. a.

Analiza eşantionului mai scoate în evidenţă faptul că un număr apreciabil dintre acestea denumeşte profesia sau ocupaţia purtătorului: Abagiu, Băiaşu, Băltacu, Boiangiu, Ceauşu, Cercelaru, Cimpoieru, Ciocănaru, Ciubotariu, Copuzariu, Covaciu, Croitoru, Daragiu, Lăutaru, Moraru, Odagiu, Pâslaru, Purcariu, Trăistaru, Urdeş etc.

Semnificative deosebiri, faţă de situaţia din restul judeţului, rezultă din analiza lotului provenind din Râmnicu Vâlcea, pe baza studierii unor documente din anul 1848: 116 prenume, purtate de 399 persoane.

2. Seria prenume.Atrage atenţia faptul că în Râmnicu-Vâlcea (relativ la un eşantion din 1848), cele mai frecvente sunt prenumele tradiţionale româneşti: Nicolae – 25, Costache – 24, Gheorghe – 21, Ghiţă – 18, Ion – 18, Niţă – 17, Dincă – 17, Ioniţă – 16, Constantin – 15, Dumitru – 10, Petru – 10, Alecu – 9, Ştefan – 8, Marin – 7, Vasile – 6, Radu – 5.

O parte apreciabilă din prenume are rezonanţă străină (germană, maghiară, armeană, ebraică etc.): Albert, Anton (2), Bedros, Andraş, Calistrat, Conciu (?), Fredel, Fridirich (3), Franţ, Hristodor, Haim (2) Iosif (4), Iamandi, Ianache, Iordache, Iacovache, Iovipali, Leopolt, Moise (2), Mihel, Naum, Peter, Savistache, Tache, Temsivar (Celelalte, câte 1).

În ceea ce priveşte numele de familie din reşedinţa judeţului, a fost analizat un eşantion de 198 antroponime, purtate de 265 de persoane). Situaţia acestora se prezintă astfel:

Cele mai frecvente, cu o frecvenţă nu mai mare de 6 purtători, au fost următoarele: Ungureanu – 6, Vlădescu – 6; apoi, la distanţă: Bujoreanu – 3, Ivan – 3, Marinoiu – 3, Mişcuricescu - 3, Olănescu – 3, Protopopescu – 3, Radovici – 3, Stancu – 3, Temelie – 3. Câte 2: Argeşanu, Alexiu, Bujoreanu, Cernătescu, Ceauşescu, Copcă, Davidescu, Greceni, Giuleşti, Lipoveanu, Mehedinţeanu, Nedelcovici, Olăneşti, Popovici, Păun, Popescu, Rentea, Sterian, Sutescu, Şuşcu, Tudor, Vladimirescu, celelalte nume având doar câte un purtător .

Următoarele nume apar câte o singură dată: Anton, Antimie, Blăncuţi, Caragea, Caragicu, Catopulea, Carolschi, Dima, Giulea, Ghegan, Hagi Gheorghiu, Hagi Gheorghe, Hristache, Iamandescu, IIecovoiu, Ilialis, Inovici, Iohan, Lahovary, Marinovici, Marcovici, Mareş, Mehedinţeanu, Muscalagiu, Naniţa, Petrovici, Popovici, Radovici, Ribincea (Rabincea?), Slahter, Sontag, Stocicovici, Tomaş, Vlah, Weis, Zavrincea etc.

Din punct de vedere al aspectului, se întâlnesc aici două situaţii:

- Persoana este indicată prin prenume, sau – mai rar - prin nume şi prenume, urmate de numele profesiei exercitate (aspect elocvent pentru ocupaţiile locuitorilor din perioada de referinţă, inclusiv sub aspect numeric): aprodu, alviţaru, argintaru, băcanu, bucătaru, bărbieru (2), boiangiu (2), brutaru (6), cismaru (21), cojocaru (14), croitoru (11; unul dintre ei este „femeiesc”), cârciumaru (8), curelaru (3), cofetaru, cafegiu, cobzaru, cavafu, ciaprazaru, caldarmagiu, cântăreţu, dohtoru (2), dulgheru, dorobanţu, heraru, dogaru, işlicaru, jogănaru (jogăraru?) – 2, lulelaru – 2, lăcătuşu, moraru – 4, măcelaru – 3, potcovaru – 2, pietraru, plăpumaru, pantofaru, povarnagiu, rachieru (5), spiţeru-2, simigiu, sacagiu, tutungiu – 2, tabacu – 7, tinichigiu – 2, tâmplaru – 2, telaru, vizitiu – 3, zidaru – 2 etc.

- Se indică etnia, în 6 cazuri: neamţu (3 croitori, 2 tâmplari şi un rotar), 3 ovrei, 2 sârbi, 1 braşovean, 1 armean;

Din punct de vedere al alcătuirii cuvintelor, se constată următoarele:

- 5 dintre acestea sunt compuse cu sin (fiul lui -);

- 3 sunt alcătuite cu.zet (ginerele lui -);

- 1 – cu ginerele lui -;

- 6, compuse cu – al lui.

b-2. Nume de locuri (toponime). Numele de locuri, în sensul cel mai larg al cuvântului (localităţi, munţi, râuri etc.) - de pe teritoriul judeţului Vâlcea - fac parte din tezaurul onomastic al Olteniei şi au fost inventariate, în cvasiunanimitatea lor, în lucrări de referinţă pe această temă[8], cu etimologiile corespunzătoare. Nu originea şi numărul lor interesează acum (ambele aspecte fiind amendabile), ci semnificaţiile lor care, în speţă, sunt mai importante decât minuţioasele analize individuale.

a. Toponime provenite de la nume de persoane. Această categorie de nume este cea mai numeroasă, dovedind o populare timpurie a teritoriului vâlcean - veche vatră de vieţuire românească, pe primul loc situându-se toponimele formate cu ajutorul sufixului – eşti/ -ăşti (aşa zisele „nume de grup”): Aldeşti (<Aldea), Amărăşti (<Amaru), Andreeşti (<Andrei), Armăşeşti (<Armaşu), Aureşti (<Aur-u), Avrămeşti (<Avram), Băbueşti (<Babu), Bălceşti (<Balc), Băneşti (<Banu), Bănţeşti (<Banţu), Beneşti (<Benea), Berbeşti (trecut prin forma Bărbeşti) (<Barbu), Bărbăteşti (<Bărbat), Bereşti (<Bera/Berea), Berislăveşti (<Berislav),Bârzeşti (<Bârzu), Bârseşti (<Bârsu), Bodeşti (<Bodea), Bogdăneşti (<Bogdan), Bratoveşti (trecut prin forma Brativoeşti, atestată documentar) (<Brativoi-e),Bumbueşti (<Bumbu), Buneşti (<Bunea), Burdăleşti (<Burdală), Boroşeşti (<Boroş), Carcadia (<Carcadieşti), Călimăneşti (<Căliman),Călineşti (<Călin), Căzăneşti (<Cazan), Cermegeşti (<Cermegea), Cherăşti (<Chera), Chirculeşti (<Chircul), Chiriceşti (<Chirică), Cioponeşti (<Cioponea), Ciorăşti (<Cioară), Ciorteşti (<Ciortea), Ciuteşti (<Ciutu/Ciutea), Cârstăneşti (trecut prin forma Cârstieneşti (<Cârstian), Colteşti (<Coltea), Dăngeşti (<Danga), Dăieşti (<Daia), Fârtăţeşti (<Fârtat), Făureşti (<Faur), Frânceşti (<Frâncu), Găineşti (<Găină), Giuleşti (<Giulea), Gibeşti (<Gibă), Goruneşti (<Gorun), Izbăşeşti (<Izbaşa), Mereşeşti (<Mereş), Mogoşeşti (<Mogoş), Neghineşti (<Neghină), Mologeşti (<Mologa), Păuşeşti (<Păuş), Popeşti (<Popa), Preoteşti (<Preotu), Rădăcineşti (<Rădăcină), Râmeşti (<Râmă), Râpăneşti (<Râpan), Răţăleşti (<Răţală <Raţă+suf.-ală), Portăreşti (<Portaru), Roieşti (<Rouă), Rotăreşti (<Rotaru), Slăviteşti (<Slăvitu), Rusăneşti (trecut prin formele Ruseneşti – Rusineşti (<Rusin) , Străchineşti (<Strachină),Telecheşti (<Telechi), Vătăşeşti (<Vătaşu, variantă pentru Vătafu, nume existent, de asemenea, în zonă), Vulpuieşti (prin forma Vulpoieşti) (<Vulpoiu)[9] etc.

O subcategorie încă mai interesantă a toponimelor de origine antroponimică o constituie cele formate cu ajutorul sufixului -eni (u varianta -ani), întrucât, cel mai adesea, acestea desemnează originea, respectiv locul de provenienţă (de multe ori, o altă localitate) a unui grup sau a unei persoane al cărui (cărei) nume îl poartă o localitate[10]. Chiar dacă nu deţinem întotdeauna mărturii documentare în acest sens, constatăm că majoritatea localităţilor cu care poate fi pusă în legătură o serie de toponime din Vâlcea, se află în Transilvania,[11] fenomenul se explică, istoriceşte, prin emigrările - din motive sociale - ale românilor din această veche provincie românească, în provinciile româneşti de la sud de Carpaţi. Iată câteva exemple: Băbeni (< nume de grup, provenit de la Băbeanu<Baba), Blejani (prin forma intermediară Blăjani) < Bujoreni (n. gr. Bujoreanu<Bujor), Perişani < Perişanu < Periş, Vaideeni ş. a.

O discuţie specială comportă denumirea satului Vaideeni, care în primul document în care apare menţionat, figurează sub forma Vaideeişi şi-ar trage „numele de la nefericirea foştilor proprietari, cărora li s-au luat proprietăţile de către egumenii monastirii Bistriţa”[12]. Există o parte de adevăr în această etimologie datorată lui Alessandrescu – autorul primului Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, dar ea nu explică şi problema adevăratei origini a acestei comune tipic ardeleneşti, ai cărei locuitori şi-au păstrate nealterate, de sute de ani, portul, graiul, obiceiurile etc.; în realitate, nefericirea lor a fost mult mai complexă şi mai veche şi s-a datorat oprimării de care strămoşii lor au avut parte sub stăpânirea ungurilor din Transilvania, determinându-i să emigreze peste munţi. Într-o situaţie asemănătoare se află şi toponimul Câineni, explicat de majoritatea toponimiştilor prin numele de persoană Câine, sau prin apelativul câini, pus în legătură cu una din ocupaţiile de bază ale locuitorilor: păstoritul. În unele documente, însă, localitatea apare cu grafiile Căineni sau chiar Căiăneni, ceea ce ne-a sugerat căutarea originii acestui enigmatic toponim, în comuna Căianul din judeţul Cluj, mai ales când în arhiva acestei comune am descoperit relativ multe nume de familie, identice cu cele din Câineni. Ni se pare, deci, logic şi normal, să considerăm că şi localitatea Câineni va fi fost înfiinţată tot de emigranţi români ardeleni.

Concluzia care se impune cu puterea evidenţei, în aceste cazuri, este una singură: teritoriul judeţului Vâlcea a constituit, printre altele, vatra ospitalieră care i-a primit, de-a lungul timpului, pe toţi românii asupriţi de o stăpânire străină; toponimele menţionate, adevărate mărturii lingvistice, sunt dovezi elocvente în acest sens.

O serie de toponime provine tot de la antroponime, cu diferite alte forme de plural:

- (ar)i: Băjenari (< Băjenaru), Mădulari (< Mădularu);

- (e)i: Bulagei (< Bulagea), Ciocâltei (< Ciocâltea), Stupărei (< Stupărelu < Stuparu) etc.

- i, adăugat direct la forma de singular a numelui de persoană: Bondoci, Căligi, Ciucheţi, Greci, Pojogi, Romani, Sârbi etc;

- pluralul articulat cu – le: Barcanele, Budele, Iacovele.

În denumirea comunei Glăvile, întâlnim, de fapt, un plural dublu, căci la originea acestui topic nu stă Glavă (pl. art. Glăvi-le): forma corectă este Glăvi, pluralul numelui Glăvu, întâlnit în zonă.

Alte toponime sunt exprimate prin forme neschimbate de nume de persoană la numărul singular, articulate sau nu, fie masculine (Arnota, Balaciu, Balota, Bârsoiu, Blănoiu, Bocşa, Bonciu, Bratia, Bercioiu, Buda, Buila – muntele -, Butanu, Contea, Copăcel, Cosota, Cucoi-u, Dianu, Dobricea, Dobruşa, Drăganu, Drăgioiu, Fedeleşoi-u, Galicea, Ghioroiu, Ginerica, Goranu, Igoiu, Ilaci, Jiblea, Laloşu, Mărcuşu, Măciuca, Măzăraru, Olanu, Oveselu (< Ovesea+suf. -el ), Stanomir, Tetoiu, Ţeica, Urzica, Veţel, Vâlcea (denumirea judeţului; numele de familie Vâlcea este, şi în prezent, destul de răspândit în zonă)), Zgubea etc.), fie feminine: Aricioaia, Arsanca, Balomireasa, Băluţoaia, Buleta (< Bulete, n. fam. existent în zonă), Călina, Comanca, Geamăna, Guguianca, Guşoianca, Hotărasa, Hotăroaia, Lupoaia, Malaia, prin forma intermediară Măloaia (< Malu, n. masc. întâlnit în documente), Marcea, Măneasa (< Manea ), Modoia (formă contrasă de la Modoaia < Modu, n. masc.), Mosoroasa (< Mosor, n. masc.), Negraia (< Negroaia < Negru, n. masc.), Olteanca, Păscoaia, Păuşa (< Păuş), Procopoaia, Robaia – formă contrasă de la Roboaia (< Robu), Tighina, Şirineasa (< Şirinu), Ursoaia, Voiculeasa, Voineasa (care, la rândul ei, a dat pe Voineşiţa) ş. a.

b. Toponime geomorfologice. Formele de relief, pozitive şi negative, ale judeţului (v. capitolul CADRUL NATURAL) se oglindesc în numeroase toponime vâlcene, care denumesc în mod expresiv diverse aspecte ţinând de geografia zonei: felul solului – Afânata, culoarea acestuia – Cernelele, aspectul apei curgătoare – Bistriţa (cuvânt de origine slavă, traductibil prin „Râul repede”, Repedea), Braviţa (prin forma intermediară Boraviţa) – sinonim de aceeaşi origine, al lui „pinet, loc cu pini”; Capul Dealului, Căciulata[13]– “vârf acoperit cu negură, eventual cu vegetaţie, care evocă imaginea unui om cu căciulă”; Cerna – apă „neagră, întunecată”, după unii cercetători ar continua pe Dierna/Tsierna, vechi cuvânt traco-dacic având sensul de „defileu, prăpastie”[14], Ciungetu (derivat de la „ciung”, cu sensul de „butuc, trunchi rupt la vârf”), Coasta, Coasta Cerbului, Coasta Mare, Crângu, Curăturile („loc defrişat pentru păşune sau culturi agricole”), Dealul Mare, Dealul Scheiului, Dealul Glămeia (glămeie – „dâlmă mare, înălţime, deal”), Dealul Malului, Feţeni (< „faţă”, antonim al lui „dos”, vorbind despre aşezarea unui sat din punct de vedere al poziţiei în raport cu lumina soarelui), Glodu – „numit astfel după felul pământului său cel gloduros”[15], Golotreni – care „ar putea fi derivat de la Gura Lotrului[16], Govora (localitate şi mănăstire) – de la un cuvânt de origine slavă, govor („vorbă, susur, murmur, zgomot”), cu referire la râul cu acelaşi nume; Runcu (< runc – „curătură, loc defrişat”), Gruiu (<grui – „vârf de deal, colină, movilă”), Gura Suhaşului (Suhaşul fiind un râu care apare documentar sub diferite forme: Săuaş, Suaş, Seoş etc.), Gurguiata (< gurgui – „vărf de deal, ridicătură”), Izvoru, Izvoru Rece, (Schitul) Jgheabul (pronunţat şi Zgheabul) (< jgheab – „crestătură, adâncitură, scobitură în teren”), Malul Vârtop (< vârtop – „adâncitură, râpă”), Măgura (< măgură – „deal mare. Izolat, de formă conică”), de la care s-au format Măgureni şi Mângureni; Ocnele Mari (fost Ocna sau Ocna cea Mare) (< ocnă – „salină”), Ocniţa (< ocniţă - Ocna cea mică”), (Schitul) Ostrov (< ostrov – „insulă”; de aici, Ostroveni – cartier în sudul municipiului Râmnicu-Vâlcea, denumit astfel de la o a doua insulă de pe Olt, aflată cândva în dreptul comunei Goranu, şi sat în Galicea, aflat lângă o a treia insulă de pe râul menţionat), Otăsău, cu varianta documentară Otesău (< otes - cuvânt slav cu sensul de „laz, curătură, loc defrişat”); Priba (sat aparţinând de municipiul Râmnicu-Vâlcea) are la origine, ca şi Priboi,  un cuvânt slav însemnând „deal noroios” sau „loc unde stânca muntelui dă de-a dreptul în apa râului”; Pădureţu, Pesceana (<v. sl. peşteana – „nisipoasa, loc cu nisip”), Pietrarii de Sus, Pietreni, Pietrişu, Pietroasa, Piscu Pietrii, Pîrâienii de Jos, Pârâienii de Mijloc, Pârâienii de Sus, Poieni, Poiana, Priporu, Râureni, Ruget, Scărişoara (cu sensul de „teren în trepte”), Slătioara şi Slătioarele, printr-o formă intermediară ce va fi fost Slătinioară (< slatină – „izvor de apă sărată”), Streminoasa (< stremină/ stârmină – „deal stâncos”), Suseni – „cei de sus, dinspre nord”; Trundin (< trând – „un fel de piatră, din care se fabrică var”), Valea Lungă, Valea Râului etc.

O discuţie specială merită hidronimele Latoriţa, Lotru şi Luncavăţ;toate trei au acelaşi înţeles: „hoţ, şiret, zglobiu”, primul dintre ele fiind de origine maghiară (< lator), iar celelalte două – de provenienţă slavă.

c. Toponime istorice. Un număr apreciabil de toponime din judeţ păstrează în mod direct şi sigur amintirea unor evenimente istorice petrecute în zonă, denumesc ocupaţii ale locuitorilor, relevă aspecte economice şi sociale: Băiaşa-Băiaşu-Boişoara (acesta din urmă, atestat în multe documente sub numele de Băişoara, adică „baia cea mică”)[17], denumiri provenind de la „băiaş/băieş” – lucrător într-o baie („mină” – de aur sau de alte minereuri) sau într-o băişoară („baie de dimensiuni reduse”), din care vor fi fost destule în Loviştea şi în alte părţi ale judeţului, dat fiind că aurul se extrăgea din apa râurilor, sub formă de fluturaşi; înrudit cu cel de mai sus este toponimul Ruda (sat în com. Budeşti) < rudă – „minereu”; Bivolari (Castrul de la -) < bivolari – persoană care păzeau turme de bivoli (eventual, aparţinând M-rii Cozia); Băjenari – oameni fugiţi („băjeniţi”), poate tot din Transilvania, din cauza vicisitudinilor istoriei. Capela (deal, azi parc natural al municipiului Râmnicu-Vâlcea şi, totodată, una din emblemele oraşului („Oraşul de la poalele Capelei”); la sfărşitul secolului al XIX-lea, se mai vedeau, încă, pe acest deal, „ruinele unei vechi capele catolice” (Ales., Dicţ., p. 65). Cetăţeaua şi Cetăţuia – sunt denumiri geografice derivate de la „cetate”, ca şi Grădiştea (< v. sl. gradişte însemnând cetate), ele conservând, evident, amintirea existenţei unor asemenea fortăreţe; Ciocănari < ciocănar – „tăietor de sare la ocnă” (Ocnele Mari); Cremenari < cremenar – „cel ce scoate şi prelucrează cremenea din pământ”[18] (Iordan, Top, p. 225); Dezrobiţi – cu referire la foştii ţigani mănăstireşti din comună, declaraţi oameni liberi, ca efect al legilor de la jumătatea secolului al XIX-lea şi al reformei lui Cuza; Linia, Linia pe Vale şi Linia Hanului amintesc de o altă reformă a „domnitorului Unirii” – alinierea aşezărilor, ceea ce a constituit, la noi, prima iniţiativă privind sistematizarea localităţilor; (Păuşeşti-) Măglaşi < măglaş – „muncitor care transportă magle – bolovani de sare din ocnă”; Nicolae Bălcescu: aici se află conacul Bălceştilor (azi – Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”), în care a trăit, în anumite perioade, marele istoric şi revoluţionar de la 1848; Râmnic (denominaţia mai veche a Râmnicului-Vâlcea) provine de la un nume comun – „râmnic”(azi dispărut din limba localnicilor, dar păstrat în Moldova), cu sensul „eleşteu, iaz, lac cu peşte”, şi păstrează amintirea unui fost lac cu peşte (menţionat de documentele istorice) pe care episcopia Râmnicului îl avea în locul de vărsare în Olt a râului Olăneşti (denumit – până pe la jumătatea secolului XX – Râmnic!); Schitu (sat din comuna Nicolae Bălcescu, a cărui denumire grăieşte de la sine); Târgu (Gânguleşti) < târg, bâlci; (Băbeni-) Ungureni – sat care şi-a căpătat denumirea de la românii emigraţi aici din Ardeal, ungurenii („de la unguri”; mai exact, de unde locuiau şi aceştia) etc.

4. Toponime botanice. O parte a denumirilor geografice din judeţ se referă la diferite plante care cresc aici: Alunu, Aninoasa (sat şi râuri) < „vale cu anini”, Brădişor, Dealul Lăunele (lăune – denumirea unei plante), Ceretu – „loc cu ceri” (cer: „o specie de stejar”), Frasina (Roeşti) , Frăsinet-Frăsinei (Mânăstirea -) < frasin (copac frecvent în zonă); Groşi < gros – „butuc, buştean”; Teiu, Teiul, Teiuş, Tisa,Topolog (< topolov, cuvânt slav traductibil prin „cu plopi, de plopi, al plopului”), Ulmetu, Ulmeţel, (Valea) Viei, Viişoara, Zmeurăt etc.

Însăşi denumirea Cozia(purtată de un masiv muntos şi de o mănăstire - vestita ctitorie a lui Mircea) a fost pusă, de unii cercetători, în legătură cu un cuvânt peceneago-cuman, koz – „nucă”, ţinându-se cont de două realităţi: mulţimea de nuci (pomi) care a existat şi există şi astăzi în preajma mănăstirii, şi faptul că în câteva documente vechi, Mânăstirea este menţionată sub numele Nucet.

5. Toponime zoologice: Barza (eventual, printr-un nume-poreclă: Barză), Căţetu< caţă (denumirea unei păsări), Corbi, Cuci, Cocoru, Coasta Cerbului, Horezu (mai demult, Hurezi)< huhurezi - numele unei păsări de noapte; Şuta < şută< ciută – „căprioară” etc. Cei mai mulţi dintre lingviştii care au analizat toponimul Cozia, consideră că acesta provine de la un cuvânt slav, koza – „capră”: Kozia gora – „muntele caprelor/ al caprei” (negre, desigur!).

În ceea ce priveşte originea numelui purtat de judeţul Vâlcea, în legătură cu care au fost emise mai multe teorii, amintim că una dintre acestea îl punea în legătură cu apelativul slav vlăk, însemnând „lup”, încercându-se să se acrediteze ideea că ar fi vorba de „ţinutul lupilor”.În realitate, este vorba de un derivat de la numeleVâlcu, prin trecerea lui c la č (ca şi în cazul altor denumiri de judeţe: Tulea <Tulcea, Vranea<Vrancea). De altfel, numele de familie Vâlceaeste şi azi destul de răspândit în Oltenia. În sprijinul acestei etimologii, sunt şi formele sub care apare judeţul în primele documente slavo-române: sudstvo vlăce, vlicesko sudstvo, ambele sintagme traducându-se prin „judeţul Vâlcea”.

În cadrul acestui important areal geografico-lingvistic, în partea de nord a judeţului se constată o zonă de tranziţie spre graiurile transcarpatice din Transilvania centrală (folosirea participiului contras văzt/văst, utilizarea frecventă şi cu multiple valori a interjecţiei ia! etc.) – o dovadă fundamentală, de ordin lingvistic, că munţii noştri n-au constituit niciodată un hotar sau bariere greu de trecut pentru locuitorii dintr-o parte sau alta a lor. Datorită aşezării sale geografice – poziţie mai avansată spre nord şi o trecătoare de rezonanţă şi importanţă istorice spre Transilvania (la Câineni, fosta Vamă de la Genune) -, interferenţele economice, culturale, artistice şi lingvistice ale locuitorilor Vâlcii, în special ale celor din nordul judeţului, cu această veche provincie românească, au fost şi sunt mai puternice şi mai diverse, comparativ cu alte judeţe „subcarpatice” din Oltenia şi Muntenia. Pe de altă parte, în cele 19 comune din stânga Oltului se constată interferenţe „argeşene” semnificative, mai ales că, din punct de vedere administrativ, ele au aparţinut cândva judeţului Argeş[19]. În plan lingvistic, aceste interacţiuni se reflectă – în proporţii diferite – în toate compartimentele limbii.



    1. A devenit clasică, în acest sens, lucrarea lui N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV, pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933.
    2. V. Tratat de dialectologie românească, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1984, pp. 163-164.
    3. Ibidem, p. 166 şi urm.
    4. Ibidem, p. 175.
    5. Acesta urma să fie doar un capitol dintr-o lucrare de mari proporţii, intitulată Antropologie comparată a localităţilor urbane şi rurale din RSR (o parte din rezultatele cercetărilor aflându-se în manuscris dactilo, neinv., la Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale).
    6. Lucia Mărcuş, Aspecte antroponimice din judeţul Vâlcea (Bucureşti, 1982),   p. 9
    7. Ibidem, p. 10-11
    8. Cea mai cunoscută este Dicţionar toponimic al României. Oltenia (DTRO), sub coordonarea lui Gheorghe Bolocan: vol. 1, lit. A-B, 1993; vol. 2, C-D, 1995; vol. 3, E-Î, 2002; vol. 4, J-Z, 2004 – apărute la Editura Universitaria din Craiova.
    9. După I. Soare, Consideraţii etimologice privind toponimia majoră a judeţului Vâlcea, în „Studii vâlcene”, Râmnicu-Vâlcea, VII/1985, p. 180 şi urm..
    10. V. teoria eroului eponim (cel care dă numele unei aşezări), la H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, Bucureşti, 1958, p. 54 şi urm.
    11. Vezi Indicatorul alfabetic al localităţilor din R PR, Bucureşti, 1954.
    12. C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893, p. 458.
    13. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1962, pp. 121-122.
    14. I. I. Rusu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, p. 307
    15. C. Alessandrescu, Op. cit., p. 172
    16. Iorgu Iordan, Op. cit., p. 408.
    17. I. Soare, Op. cit. p. 186.
    18. Iorgu Iordan, Op. cit., p. 225.
    19. Despre unele din aceste influenţe este vorba şi în capitolele privind istoria, economia şi cultura judeţului.

Informații adiționale

  • Autor:
  • Data aparitiei: Vineri, 23 Octombrie 2020
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
  • Descriere: ---
  • Editor: Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea
  • Contributor: Valentin Smedescu
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VI (XIII), 2010
  • Limba: română
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 601 ori Ultima modificare Vineri, 21 Februarie 2020 10:53
Ești aici: Home Valcea Valcea Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea