Istorie Locala

Luni, 12 August 2019 08:47

Introducere în Opera dramatică a lui Constantin C. Popian (I) / integral în *PDF

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Prefaţăm Opera dramatică a lui Constantin C. Popian cu câteva gânduri, definiţii, comentarii, judecăţi asupra omului si artistului, precum si asupra operei sale, menite să reveleze câteva din enigmele si înţelesurile textelor pe care le publicăm în cele trei volume.

Începem prin a numi pe Artistul Constantin C. Popian "fiinţă necunoscută”, imitând titlul unei cărţi celebre a Dr. Alexis Carrell, Omul, fiinţă necunoscută. Constantin C. Popian (1882-1969) este o apariţie ciudată, paradoxală pe scena culturii, artei si religiei.

 

Noi, care l-am cunoscut, sorbit si adorat, continuăm să-l venerăm si să-l criticăm, pentru a-i descoperi toate enigmele, pe cât posibil, si care sunt multe. Ne gândim mai ales la gesturi pe care le-ar fi putut împlini, spre a salva ceea ce nu a putut salva din viaţa si activitatea sa.

Născut la 28 ianuarie 1882, studiază în Bucuresti, la Şcoala Normală, la Conservator, secţia dramatică, și, în paralel, Institutul de pictură si de lucru manual artistic. Stagiul militar si-l face tot în Bucuresti si tot aici realizează primele reprezentaţii teatrale, cu echipe de colegi sau soldaţi, ajutat si apreciat de scriitorul Ioan Slavici.

Scopul era să devină actor la „Naţional”, alături de marii săi colegi, care nu-i erau superiori în scoală. În anii aceia, mergea cu colegii la Gambrinus si se inconversau cu I. L. Caragiale... La 7 ani, când recita deja poezii de Eminescu, tatăl său i l-a arătat: mergea repezit si jerpelit, era în ultimele lui zile. Dar era Eminescu.

Popian, student excepţional, promitea bine. Degeaba! În 1904, a fost smuls cu forţa din Bucuresti si trimis de Minister la Bistriţa-Vâlcea, ca institutor la Orfelinat. Aci se îndrăgosteste si se căsătoreste cu viitoarea Madam Maria Popian. De aci înainte, resemnat, în ce priveste cariera de actor la ”Naţional”, alege să rămână în învăţământ, la Râmnicul Vâlcii (liceu, seminar, scoală normală, scoală de meserii, scoală de comerţ, liceu monahal etc.) si să joace teatru, ca profesionist, cu amatori: elevi, colegi, militari, preoţi, maici etc.), transfigurând suflul Olteniei cu spectacolele şi entuziasmul serbărilor sale. Din 1904 până în 1969 aproape toate satele şi oraşele Olteniei, precum şi multe localităţi dintre Nistru, Tisa şi Timoc, au văzut un spectacol Popian. E greu de explicat de ce nu a fost jucat şi cunoscut în oraşele mari, afară de Râmnicul Vâlcii, Turnu Severin, Târgu Jiu, Craiova şi alte câteva. Succesul în faţa publicului german, ca prizonier, la teatrul din marele oraş Krefeld, trebuia să-i trezească ambiţia pentru scenele faimoase. Probabil, pentru că teatrul scris şi jucat de Popian nu era destinat protipendadei şi distracţiei sau faimei, ci scopul teatrului Popian era instructiv, pedagogic, patriotic, misionar, purtând mesajul Evangheliei, al culturii universale, al artei teatrale, muzicale şi al belle-artelor la sate, în cazărmi, în şcoli, în seminare, în lagărele de prizonieri, în spitale, în închisori. Ceea ce a şi făcut, cu succes şi greutăţi din 1898 la 1969.

A făcut bine? A făcut rău ? Criteriul este profunzimea artei şi mesajul de lumină dat publicului, sufletelor, poporului, ţării. Mesajul de lumină a fost imens, dar el, ca artist şi om al culturii, nu a fost remarcat de forurile ţării, cu atât mai puţin ale Europei. Deci ?

Constantin C. Popian: artist, actor, regizor, dramaturg, scriitor, poet, eseist, profesor, rapsod, Maestru, familist, etc., etc. Si, ce-i cu asta ? La nivel naţional şi internaţional, e un ilustru necunoscut.

Dacă, spre a fi cotat, trebuie să fi jucat la un teatru naţional, şi nu cu amatori sau elevi, să fi narcisist şi nu apostol, să te impui, nu să împingi pe alţii în faţă..., ca să fii recunoscut ca scriitor sau dramaturg, ajunge să-ţi fie cunoscute textele. Ori, piesele lui Constantin Popian, fie cele originale, precum şi prelucrările, sunt impresionante, au avut un mare succes de fiecare dată când au fost jucate sau tipărite prin tipografii mizerabile şi distribuite ca pâinea caldă. Versificaţia impecabilă, dramatismul cuceritor !!! Cum de n-au ajuns în librării, la Academie sau la marile teatre ?

Memoriile de război, scrise sub gloanţe, în 1913 şi 1916/1918 ar fi putut avea succesul cărţii lui Ioan Missir, care a impresionat pe Nicolae Iorga şi Academia etc. (Vorbim de capodopera Fata moartă). Dar Popian nu le-a arătat lui Iorga, care-l aprecia şi-i zicea Costache şi-l punea să-i copieze inscripţiile de pe biserici, citea slavona bine. Le-am publicat noi în aceşti ani la Editura Militară, dar prea târziu.

Traducerile lui din germană sunt inedite, căci nimeni nu a mai tradus cartea maiorului Karl Endres, Războiul contra României, nici până azi. Decât Popian. Si nici cartea colonelului Rosner Mareşalul Falkenhayn contra României şi nici piesa în vogă în 1916, Aurul amăgeşte. Odată cu ea a tradus şi Institutorii de Otto Ernst, care se juca la „Naţional”, dar el nu o avea în prizonierat si a tradus-o din originalul german ca s-o dea cu prizonierii, cu imens succes, în faţa nemţilor. Asemenea si Brand de Henrik Ibsen, excelentă traducere în proză, prezentă în volumul de faţă. De ce nu le-a publicat el, toate acestea, până în 1944 ? Aceasta era întrebarea. Căci după ‘44, noi suntem deja fericiţi că nu a fost pus la zid, cunoscute fiind sentimentele lui faţă de toate personalităţile definite de dumnealor ca ”dusmani ai poporului”.

Pentru primele lui lucrări, e adevărat, fiind prea tânăr, i-a fost jenă să ceară ajutorul lui Cosbuc, sau Vlahuţă, sau Iorga, sau Petre P. Carp, sau Dulfu, sau Slavici, sau Nottara sau al colegilor bogaţi din teatru: pe toţi acestia i-a cunoscut, i-a avut la masă, ei l-au simpatizat si apreciat. Şi pe Sadoveanu l-a cunoscut în 1918, acesta fiind atunci directorul Teatrului Naţional din Iasi. Avem originalul scrisorii lui Sadoveanu în care dispune ca imediat să i se dea lui Popian recuzita necesară pentru spectacole la Iasi, în refugiu. Sadoveanu era un om dificil si neabordabil, si totusi: “de ce nu i-ai cerut ajutorul, chiar și în anii nostri, era mare boss după 1944”. Mister, nu s-a dus.

Lui Victor Eftimiu i-a prezentat o piesă slabă a lui, Golestii, n-avea sanse... Dar Eftimiu avea un sentiment pentru el, căci îi juca piesele cu un succes nebun. Remus Comăneanu, actor la „Naţionalul” din Craiova, îi era prieten intim: “Vino, Costache, să mergem împreună”. “Nu merg eu la ăla”, a zis. Trei îi erau antipatici: Eftimiu, Istrati, Al. Davila. Dincolo de opera lor, excepţională. Avea un motiv, zicea el.

A venit, în 1918, din prizonierat în cinci lagăre în Germania, cu poze ale spectacolelor sale cu prizonieri ofiţeri în teatrul din Krefeld, mare oras istoric. Sunt cele mai elegante fotografii ale lui din tot ce ne-a rămas, ca tot: calitate, eleganţa prizonierului actor, eleganţa sălii, a întregului colectiv. Şi-a făcut prieteni printre germani, acolo, în lagăr. I-am spus: “De ce nu te-ai dus la ei în anii ‘30, să-ţi promoveze ei memoriile de război contra lor, asa cum tu ai tradus memoriile lor de război contra noastră”? A răspuns unchiului meu, Nicolae Popian: “Aşteptam să câştigăm războiul si m-as fi dus, aveam la activ patru eroi din familie, care au luptat alături de germani, deci... ”

Dar războiul a fost pierdut, asa că. Într-un târziu ne-a răspuns: “Dragii mei, eu speram să public tot ce am scris mai bun, când voi iesi la pensie. Iar piesele, după ce vor primi îndelung ovaţiile publicului ”.

De fapt el le-a corectat mereu, adăugat, transformat, ţinând seama de reacţiile publicului, si le-adunat pe toate într-un caiet special, scris cu impecabila sa caligrafie (drept pentru care am publicat deja toate manuscrisele lui pe Internet si pot fi citite de oricine fără dificultate).

Ei, bine, finalizarea caietului s-a realizat în 1943, pensionarea în 1940. Adică odată cu războiul pierdut şi venirea comunismului. Este clar de ce nu a publicat nimic şi de ce este un necunoscut, având oricum la activ o împlinire actoricească excepţională şi texte minunate, bogate, plăcute, instructive, chiar şi profetice. Iorgu Arsenie, cel cu librăria centrală din Râmnicul Vâlcii, l-a recomandat cu căldură editurii Socec. Dar aceasta a cerut prea mulţi bani, iar Popian nu lua bani pe spectacole, ci doar leafa din care hrănea 7-8 copii etc. Deci, nimic! De fapt aşa îi era caracterul: nu se introducea, nu ştia să bată la uşi, nu se promova pe sine, nu se gândea decât la ceilalţi. Nu a putut altfel.

Acum, ne-am opri la o curiozitate a vieţii lui, care de fapt îl defineşte ca artist şi om original. Născut lângă Bucureşti şi trăit în Bucureşti până la vârsta de 22 de ani, visul vieţii lui a fost să devină actor şi să joace într-o zi la „Naţional”. Ar fi reuşit, văzând notele mari şi aprecierile din partea marelui Nottara, profesorul lui principal la Conservator, precum şi stima, chiar şi posterioară, a colegilor, deveniţi actori cunoscuţi. Când a venit Nottara, Jancu Brezeanu, sau George Enescu la Râmnicu Vâlcii, municipalităţii i s-a părut normal ca primirea lor să o facă Popian.

Dar, într-un fel, norocul i-a surâs, în sensul că oriunde a fost angajat într-un serviciu (ca învăţător, apoi ca profesor, la seminar, la normală, la meserii, la liceul clasic, la liceul de fete, la Liceul „Aslan”, la Liceul monahal Bistrita, ori ca secretar de liceu, ca ofiţer în armată, ca ajutor de primar, ca administrator pensionar la IFET sau la Fabrica de cherestea, la gară, sau la Şcoala specială din Bistriţa, angajarea lui a fost totdeauna formală, acompaniată de aceeaşi formulă, sub toate regimurile: “Popiene, sau Maestre, Dv. aici la noi vă veţi ocupa de Teatru şi de orice activitate artistică. De instrucţie şi altele ne vom ocupa noi” !

Aşadar, Popian însemna, în şcoală, ca şi în armată, la fabrica de cherestea sau altundeva: teatru, regie, recitare, dicţiune, filosofia vieţii. În afara orelor de curs sau de lucru, repetiţii extenuante şi spectacole continue, din 1904 la 1969, inclusiv în cele două războaie, la care a participat şi în timpul cărora, ca ofiţer sau ca prizonier, a realizat toate aceste lucruri. La Bressen sau Krefeld, 1917/1918, prizonierii români artişti au fost duşi, după spectacole de teatru greu şi pretenţios, în triumf prin oraş de protipendada urbei şi de Komandatura lagărelor, primind cadouri şi sărutări de la gnaedige Frauen, nevestele duşmanilor. Chiar el o spunea: „ în Bulgaria mureau de holeră, dar trupa mea de recitări şi coruri îngrijea şi consola pe nenorociţi...” Aşa a făcut cu răniţii între anii 1941-1944, chiar şi când, în timpul unui spectacol, a primit o telegramă, pe care directorul seminarului, Părintele Constantin Grigore, a citit-o în faţa unui public stupefiat: „Fiul Dumneavoastră, Popian Dan, căzut la datorie, Tighina, 30 august 1941 ”. Episod prezent în piesa publicată în acest volum, Obiceiuri de Crăciun.

Creaţia dramatică a lui Popian

Intre piesele lui originale si cele prelucrate, (cam 55 cu toate, unele rămase în fragmente), nu găsesti deosebiri, pentru că el le-a creat si re-creat după un calapod foarte straniu si inedit în România, desi acesta s-ar potrivi numai României, sau cel mult slavilor balcanici. (Excepţia este mereu neîntrecutul Caragiale, chiar si Sorbul).

Piesele lui Constantin C. Popian sunt ca si omul, piese imediate, directe, sincere, obiective, fără simboluri si dedesubturi, fără nimic artificial, afară de piesele în versuri, dar nici acelea. De la Corneille, cel puţin, se stia că a scrie teatru în versuri înseamnă a versifica elegant si nu a compune poezie nefirească sau suprafirească, precum s-a încercat la nivel mondial în secolul XX. Popian a menţinut teatrul său la nivelul simplu, al oricui, fără să cadă nici în banal, nici în nefiresc.

Tot spontan, fără un calcul anume a creat si pe protagonisti. Ei apar separaţi în două categorii, pozitivi si negativi, dar nu datorită acţiunilor lor bune sau rele, ci numai datorită intenţiilor lor, curate, sau necurate. Primii, cei pozitivi, sunt mereu oameni de caracter integru, decisi, coerenţi, neelastici, merg până la capăt, fiind eroi sau martiri, în timp ce cei răi sunt neîndurători si neconvertibili. Totusi, cei buni, chiar când apără o cauză dreaptă, sunt pasionali, din topor, cruzi chiar, neciopliţi, needucaţi, mârlani, ori esenţiali: nu că n-ar putea fi altfel, dar nu vor, nu o consideră necesar, ar pierde timpul, nu s-ar merita. Tudor Vladimirescu este maximum de agresivitate, care-l face aproape un personaj negativ, dar si Petre, sângele nevinovat, din piesa cu acelasi nume, chiar si Jianu, sau Regele, sau Dreptul Iosif din Sfânta Noapte, Sfântul Petru din Patima Domnului, Ponţiu Pilat însusi, Matei Basarab sau chiar Barbu Lăutarul în multele metamorfoze ale lui Popian. De fapt, acestia au fost astfel si în realitate, direcţi, ne-nobili, ne-struniţi, parcă i-a ales înadins. Lăpusneanu este si mai pasional în răzbunarile sale decât în piesa lui Rosca, iar femeia fatală din Mort fără lumânare este o adevărată Lady Macbeth, cum n-a visat-o Bacalbasa în original.

In plus, se pare că atunci când a creat o intrigă sau un personaj, Popian a avut ca reper o singură piesă, piesa pieselor: Hamlet. Din grandoarea neţărmurită a acestei piese (si a altora câtorva), el a picurat câte ceva în tot ce a scris în materie de intrigă si de personaje. N-a copiat nimic, ci numai s-a dirijat. De la îngerul care apare în mai toate piesele, (Sfânta Noapte, Magdalena, Patima Domnului, Mort fără lumânare, Baba Hârca, Ţiganii, Sânge nevinovat, ) până la fetele îndrăgostite care rămân singure, sau ucise, sau se ucid (Sânge nevinovat, Ţiganii, Magdalena), întrezărim pe tatăl lui Hamlet, pe Ofelia, pe Laert, pe regele Claudiu, pe Lady Macbeth, pe Antigona, pe Edip, al căror caracter de fier sau de nisip îl vezi aplicat pe meleagurile olteneşti. Foarte serios, nimic nenatural sau disproporţionat. Dar, asta e!

Opozitorii eroilor protagonişti, în schimb, nu sunt mocofani niciodată, sau direcţi, ci, aparent, sunt mai naturali, mai umani, mai educaţi, mai civilizaţi, în mişelia lor, mai culţi: şi poteraşii, şi fanarioţii, şi cocoanele din Sânge nevinovat, şi tatăl contelui din Adevărata amiciţie, şi Juda, şi Fariseii, şi Madam Lăpuşneanu, şi Mitropolitul cu paharul de otravă pe care-l binecuvintează, oooh, toţi delicaţi, discreţi, drăguţi. Persoanele neutre din piesele lui Popian sunt, nu numai ambigue, slabe de caracter, neatente, distrate, dar şi ipocrite, preţioase, laşe. Ţiganii, pe care-i crezi obraznici şi viteji sunt nişte momâi, până când sare Baba, scorpia Bulibaşei şi-l împinge să infigă pumnalul în sânul fetei, biruindu-i mila. Gheorghe nu poate omorî până ce madam Joiţa nu-l împinge cu forţa, iar nebunul de Vlad nu e în stare decât să repete ridicola frază: “Bă, e păcat fără lumânare !!! ”... Cu alte cuvinte, Popian îi demască, academic, dar nu insinuant, ci direct, sincer şi în mod nevinovat, firesc. Dar ei apar altfel decât sunt povestiţi de opinia comună. Puţini sunt protagoniştii care se comportă potrivit imaginarului colectiv. Poate niciunul. Căci Popian le descoperă gesturi, gândiri, mişcări, atitudini necunoscute marelui public, incorecte ideologic. Iisus, primul care este redat potrivit Noului Testament, şi nu teologiilor ulteriore, sau slujbelor, acatistelor, diminuărilor din imaginariul colectiv religios sau ateu. Dar şi alte personaje sacre. Diavolul, Iuda, mai ales în curajoasa piesă Iisus Cristos, ies cu expresii surprinzătoare. Popian, însuşi, protagonist al unei mari iubiri, maicile, preoţii, oamenii de stat, ies, ”alături cu drumul”, când te aştepţi mai puţin.

Dumnezeu, Însuşi, apare în teatrul ca şi în viaţa lui Popian, în contrast cu predicile, cu teologiile oficiale, căci este un Dumnezeu care premiază forţa de caracter, dar nu violenţa, coerenţa, dar nu asprimea, mila, iertarea, dar nu dulcegăria burgheză a unui Dumnezeu condamnat de Ibsen ca un moşneag cu ochelari şi papuci, impotent şi slab de înger. De aceea, Dumnezeul lui Popian abandonează pe Tudor Vladimirescu, pe Lăpuşneanu, pe Irod, pe Brand, însuşi, dar nu pe Vlad, înapoiatul mintal, nici pe Petre nevinovatul, sau pe Zulina, în finalul mistic din Ţiganii, chiar dacă îi trece prin mari dureri purificatoare.

Patriotismul lui Popian nu este agresiv si aliniat. Ca prizonier la germani, el nu încearcă nici evadarea, dar nici colaborarea cu dusmanul - vezi Memoriile si revista din Prizonierat -, ci consolarea colegilor de suferinţă si coerenţa patriotică, admirată de însusi germanul, devenit dusman al românilor dintr-un accident istoric, nu din alegere ideologică sau din rasism, cum pretinde propaganda învingătorilor. Idem, cu bulgarii si cu rusii, ai căror Ţari au respectul lui Popian în viaţă si în texte.

Să vorbim si de oltenizare, vâlcenizare ! Pilat urlă la farisei: băăă, mama voastră, ce-aveti bă cu omu'? Omul fiind Iisus. Sau Avarul ui Plautus-Moliere, care se închină si zice: Bogdaproste, Doamne, Maica Domnului, că nu mi-au furat ulcica ! Sfântă Paraschivo, îţi aduc o lumânare de-un stânjen ! (Aluzie directă la biserica de pe str. Mihai Bravu unde popa Chiriţă cerea lumânări serioase ).

Stilul Popian

Să ne oprim la jocul lui Popian pe scenă, ca si la stilul lui Popian de a recita. Nu juca cu plăcere comedie; genul lui era drama, sau chiar tragedia. De-ar fi avut ocazia, ar fi jucat pe regele Lear sau pe tatăl lui Hamlet, pe care ne învăţa să-l recităm în privat. Nu pe Hamlet si ne spunea de ce:„... eu nu as fi jucat Hamlet, că nu eram suficient de nobil, pe cât de agresiv ca ostean; în Hamlet trebuie să le ai pe amândouă în perfectă proporţie. Nici teatru de salon, deci, deloc Ibsen, afară de Brand, deloc Dumas Fiul, sau Wilde. Mi-a spus-o Nottara si m-am lămurit văzând pe Tony Bulandra cu care eram coleg: «Popiene, tu ai voce de ţăran, de militar agresiv, Tony are voce de marchis francez, de aristocrat, maniere delicate, de aceea nu poate recita Penes Curcanul cum îl reciţi tu, sau în roluri de ţărani, muncitori»” etc. Intr-adevăr, Bulandra era mare în teatru de nobili sau de salon. A fost un bun Hamlet, desi nu asa bun ca Aristide Demetriad sau Grigore Manolescu, tocmai pentru că era delicat. ”Eu am voce de ţăran, sau de militar, sau de haiduc, sau de personaj istoric, tip Edip, Stefan cel Mare, Răzvan de Hasdeu... Eu merg în roluri de oameni duri, necizelaţi, nedelicaţi, ca Ion din Năpasta, sau în personaje de basm, ca impăratul Rosu, Barbă Albastră, piese de Eftimiu sau de Sorbul, mai puţin Victorion ori Sebastian.” Le regiza, dar nu le juca.

Aici, noi credem că exagera. A jucat cu un succes formidabil pe prinţul Karl Heinz din Heidelbergul de altădată, iar în prizonierat a jucat numai piese clasice de salon, plus Petrucchio, de l-au dus nemţii în triumf la teatrul din Krefeld. şi numai maniere de mojic n-avea.

Stil înverşunat, ca în Delavrancea sau Hasdeu, sau ca Jupân Dumitrache, Vlad din Mort fără lumânare, precum şi din piesele lui originale, roluri de forţă: Sânge nevinovat, Bulibaşa, Jianu, Tudor, Lăpuşneanu, dar şi sever, scandinav, în Edip, în Brand, în Petrucchio, în Harpagon sau bolnavul închipuit.

Ca regizor, era sever şi intransigent. Dar toţi îl iubeau, până la veneraţie şi nu-i ieşeau din cuvânt, colegi, ofiţeri superiori, incluşi..

Recita numai poezii dramatice: Ucigaşul fără voie, Dormi în pace, unde se putea răfui şi cu Dumnezeu, Umbra lui Mircea, Peneş Curcanul, Scrisoarea III, Noi vrem pământ...

Autorul acestor pagini a avut fericirea să-l vadă, deşi era copil şi adolescent, în Doctorul fără voie, rolul doctorului; in Dezertorul de M. Sorbu, Silvestru Trandafir; Harţă Răzeşul, Sânziana şi Pepelea şi Rusaliile de Alecsandri; precum şi în ultimele poeme, Brâncoveanu, Jianu, Matei Basarab, Peneş Curcanul. Da, un tânăr de 80 de ani !!!

Noi, familia, îl rugam, în sărbători, să ne recite măcar o scenă din marile lui piese de succes. Aşa l-am văzut în Edip, în Avarul, în Ţiganii, în De-ale carnavalului, toate piese pe care le-a jucat în tinereţe.

Aspectul religios

Constantin C. Popian a fost un om al religiei, mai mult decât al Bisericii. Un mare artist, de fapt, nu poate fi altfel, exemplele abundă. Tot ce a scris e îmbibat de teologie, de Biblie, de mistică, de superstiţie chiar, dar nu de stil bisericos. Aşa că-l putem considera teolog, deşi niciodată nu şi-a spus astfel. Totuşi, arta lui, textele lui, pedagogia lui le-a pus în serviciul seminariştilor, preoţilor, ierarhilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, totdeauna, chiar şi în momente de restrişte. A pictat pe Iisus cu copiii, pe Iisus răstignit şi pe Iisus înviat, tablouri în ulei, splendide, în stil clasic şi neliturgic.

Din 1908, Maestrul Popian devine mai mult artist al Seminarului Teologic şi al Episcopiei Rîmnicului, decât profesor. Iar din 1923, este întemeietorul Echipei oficiale de teatru a Episcopiei, mâna dreaptă a savantului episcop Vartolomeu Stănescu. În paralel, a ajutat şi organizat echipa de teatru a Mănăstirii Bistriţa, pasămite pe atunci se ajunsese mult prea sus în materie de mentalitate, în cadrul Bisericii Ortodoxe. Nu se pomenea aşa ceva la catolici sau la luterani.

Era creştin practicant: cânta la strană, dar ştia şi să ironizeze slujbele, mai ales cele de morţi., ironiza chiar propria-i moarte: “ Într-o zi voi cădea-n scenă”, începe o poezie. “Eah, mort să mă văd, pe urmă oi vedea eu”. De-aci si cântecul lui simbol: “Am gust să beau trei zile-n rând... /Să nu mă mai trezesc!“. Ţinea cuvântări în biserici când era invitat, a fost prietenul si sfătuitorul marilor ierarhi până la sfârsit, episcopii Râmnicului, Ghenadie, Vartolomei, Iosif Gafton, precum si al Patriarhului Justinian, elevul lui. Dar si dumnealor l-au răsplătit cu iubire, admiraţie, veneraţie si cadouri prietene sti.

Inmormântarea ortodoxă a lui Constantin Popian a fost unul din evenimentele cele mai strălucitoare pe străzile Râmnicului supravegheat de securitate, fapt rămas în analele atotcuprinzătoare ale CNSAS-ului. Meritul acestui gest sacru a fost al Episcopului Iosif, cu corul Episcopiei si preoţii ei, precum si al directorului de la Cultură, tânărul Gheorghe Deaconu, ca si al tânărului profesor Ioan St. Lazăr, sau al regretatului Constantin Apostol si al colegilor dumnealor de atunci, muzica militară inclusă.

Popian era religios în stil biblic, nu bisericesc. Tot războiul a purtat la piept cărticica de rugăciuni Visul Maicii Domnului, care s-a Împărţit ostasilor gratuit si care i-a salvat viaţa, când un glonţ rătăcit s-a oprit pe coperta ei, pe icoana Maicii Sfinte, reprezentată acolo, după ce i-a găurit buzunarul hainei in care o purta cu evlavie. (Vezi Memoriile, C. Popian, Offiziersgefangenenlager, Stralsund, Dancholm-Rugen, Deutschland, 1916.)

A purtat cu el si Chemarea lui Iisus Hristos la mântuire. Dar Biblia era cartea de căpătâi care se citea în casă, se comenta, se povestea. Autorul textului de faţă a înţeles de la el, si de la nimeni altul, enigma lui Iisus Navi, a Turnului Babel, a lui Edip rege si a Cocosului Negru de Eftimiu.

Era crestin ortodox. Dar nu avea decât cuvinte de admiraţie pentru celelalte culte si sisteme de gândire. Nu l-am auzit niciodată si nici n-a lăsat scris un singur cuvânt urât, necorect sau negativ, despre catolici sau protestanţi; dar nici despre micile biserici si secte, sau ceva contra evreilor sau musulmanilor. Nimic ! Da, ironii, glume inteligente, despre popii catolici din Dudesti Cioplea, despre pocăiţi. Cu piesa-monolog Părintele Pafnutie a dărâmat într-o clipă tot edificiul evlaviei ortodoxe. Imita pe evrei, ţigani, turci, dar asa, ca la teatru, cu inimă bună. Povestea cu ardoare despre calităţile bisericilor de stil gotic sau renastere, despre simplitatea luterană ne-extremistă. Am învăţat de la el obiceiuri evreiesti, despre care n-am citit nicăieri, dar le-am văzut în Israel.

Noi am respirat în casă această atmosferă de orizonturi largi, în care se vorbea cu aceeasi iubire de Papa de la Roma, ca si de Ţarul

Rusiei, de Napoleon, ca şi de Alexandru cel Mare, de Sfânta Bernadette de la Lourdes, ca şi de Maglavit (pe Petrache Lupu îl venera); împărtăşea teza savantului dr. G. Marinescu care compara Lourdes-ul cu Maglavitul.

In casă se asculta Caruso, Tita Ruffo şi rusul exilat Şaliapin, pe plăci vechi, la gramofon, neavând lumină electrică, şi se cânta la vioară. Se mergea la slujbe ortodoxe la catedrale: Râmnicul Vâlcii, Bucureşti, Craiova, Piteşti etc., dar şi la Catedrala Sf. Iosif, sau la Sibiu. In aceasta, era in bună companie cu Maicile Gologan, superioarele Bistriţei (superioare din toate punctele de vedere), care i-au făcut cadou un crucifix (care se păstrează) şi o splendidă statuie a Maicii Domnului de la Lourdes. Maicile nu au scăpat de arta lui. Piesa Artistul şi călugăriţa le aduce pe toate pe scenă. Nici părintele Arsenie Boca nu s-a salvat, Popian s-a temut că acesta îi suflă o maică de care era îndrăgostit. A se studia piesa.

Avea admiraţie, unită cu ironie, pentru popoare antipatice românilor: s-a dus francofil în război, cum era şi normal; dar s-a întors din prizonierat germanofil. La Vraţa, în 1913, s-a pupat public cu primarul oraşului, bulgar, iar mitropolitul a blagoslovit întreg regimentul românesc de ocupaţie. În periplul prin Bulgaria, s-a întrevăzut cu regele Boris, care era la o cină cu ţăranii. (A se vedea Memoriile). Un suflet elevat ca al artistului Popian nu putea să nu aibă veneraţie pentru marile popoare, fără diferenţe: francezii, germanii, italienii, anglo-americanii, spaniolii, portughezii, arabii, evreii.

Spunea: ruşii au toate păcatele, dar au o muzică dumnezeiască. Sau: ungurii au cea mai sentimentală muzică de pe pământ. sau: eu am supt la ţigănci, de-aia stau cu plăcere în mijlocul lor. Dar, între popoare, avea predilecţie pentru romani, cu întreaga lor istorie.

Patriotismul lui şi dragostea pentru România - de la Nistru pân' la Tisa - era un element natural, fapt pentru care s-a dedicat trup şi suflet armatei, ca soldat, ca ofiţer, ca instructor, în pace, şi în ambele războaie, de partea francezilor, în primul, şi a nemţilor, în al doilea.

În prizonierat, ofiţerii făceau spiritism. Ne spunea că el deranja spiritele cu scepticismul lui., dar ştia toate secretele şi trucurile acestei discipline; copilăria noastră e plină de povestirile din cartea amicului său spiritist, inginer Stănulescu. Din veneraţie pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu şi pentru Julia, vorbea fără ironie despre acest fenomen, dar mai ales datorită experienţei avute în lagăr în Germania, unde prizonierii au chemat cu masa pe Carol I, care le-a spus în 1917: “Veţi avea România Mare! “. “Cât de mare? ” “De la Nistru până la Tisa ”. Şi aşa a fost.

Orizonturile lui Popian depăşeau oceanul...

De aceea, nici nu a putut fi un om politic, nu se încadra, creierul lui depăsea. I-a iubit pe Duca, ca si pe Brătieni, a votat totdeauna cu liberalii, dar nu era liberal. L-a iubit pe Corneliu Z. Codreanu, a avut rude, prieteni, fii, legionari, a fost până si ajutor de primar legionar la Râmnicul Vâlcii pentru 3 luni, din pură amiciţie cu marile personalităţi ale acestora. Dar nu a fost legionar si nici nu era de acord cu doctrina., o lua în băscălie, condamna fanatismul si sângele. Il iubea pe Iorga, cu care avusese bune relaţii; dar si pe don' Schitănescu din Bistriţa, care, în parlament, s-a sculat si a strigat: “Stai jos, bă Iorgo, că nu esti întreg !” El era !!! Îl stiţi ! Titi Bengliu sau general Marinescu, Argesanu, ucisi la Jilava de legionar, fuseseră elevii lui. Prefera pe maresalul Antonescu, avem copia unui memoriu adresat acestuia, ca si scena memorabilă de la Călimănesti cu Maria Maresal. cu Ică, descrisă în Memorii. A plâns pentru bunul său prieten, Gheorghe Alexianu, din Râmnicul Vâlcii, guvernatorul Transnistriei, executat., amicul tatălui nostru, magistratul preot Petru Dragu. Dar Popian nu era nici antonescian, nici iubitor de război sau de dictaturi. Era artist, tată si prieten.

Ura comunismul, cum îl uram toţi, înjura la ei, rusi, guvernanţi, miliţieni, de ne era frică de câte ori iesea pe stradă, in tramvai la Bucuresti, nu mai vorbim. Îi înjura. Dar marii lui prieteni erau comunisti, chiar mari, si elevi, vezi Rosienii, Cumpănasu, Nache Simionescu de la Culte, Filip, securistul etc. etc. Îl stăpânea o bonomie care poate l-a si salvat de la moarte, de si nu de la izolare, în cel mai cumplit regim de care a avut parte neamul omenesc.

A iubit Monarhia, i-a iubit pe Regi, pe toţi. Cu noi vorbea deschis, avea încredere că ne ţinem gura. Asa că mi-a povestit toată viaţa regilor nostri, si m-a învăţat si Imnul regal, cu o condiţie: “nici măcar să nu-l fluieri”. Dacă autorul acestor pagini e viu acum, înseamnă că a fost ascultător.

Pentru el, toţi clasicii erau la fel de apropiaţi de sufletul lui. Ibsen sau Caragiale, Shakespeare sau Tolstoi, Plautus sau Moliere, in fine, tragicii greci sau Goethe cu Schiller; Rembrandt, Edip Rege, sau Tolstoi, erau la fel de intimi ca si Alecsandri, Victor Ion Popa sau Ion din Năpasta. Cum vedeţi, amestecăm autorii cu eroii lor., ca si el.

Viaţa lui intimă?

Era un educator în materie de castitate si de fidelitate conjugală. A iubit-o cu pasiune si continuitate pe Madam Popian, tanti Miţa si bunica noastră, răsplătit fiind cu credincioşie eroică (l-a aşteptat in două războaie, Balcanic şi Primul Mondial, chiar dacă un ofiţer francez, la Iaşi, îi oferise Parisul); neuitată frumuseţea expresiilor şi romanţelor dedicate soţiei, chiar şi după 80 de ani. A desenat-o din vis, când era în prizonierat, avem tabloul... Sunt două, de fapt, dacă nu toate, căci la diferitele poziţii de dame pictate, le dădea faţa dânsei, a Mariei Popian..., afară de un caz... Pentru că, totuşi, simultan, se îndrăgostea cu foc, cu patimă şi lacrimi, de artiste sau de doamne preotese, ba chiar şi de maici, după cum mărturisesc puţinele pagini rămase, cu acest subiect. Fără să ajungă prea departe. A propos de tablouri, a pictat-o pe Eva, goală, luând mărul din pom (s-a păstrat şi acest tablou), cu faţa unei cucoane din Râmnicul Vâlcii, şarpele fiind chiar el, Maestrul, iar ea a căzut în ispită, cum ştim, dar asta e o altă poveste...

Să încheiem acest text cu criticele pe care i le aduceam în familie şi i le aducem, cu iubire şi destul de ironic, şi post-mortem:

• Nu trebuia să rămână la Bistriţa, unde fusese trimis cu forţa de minister, ci, aşa cum plănuise în 1908, să se întoarcă la Conservator, la Bucureşti şi, cu orice risc material, să-şi reia locul la „Naţional” lângă marii lui colegi care-l aşteptau: Storin, Bulandra, Demetriad, Al. Davila, care-l simpatiza, deşi nu reciproc, pentru că Popian era convins că îl furase pe Odobescu. etc.

• Dacă tot a rămas la Râmnicul Vâlcii şi a supravieţuit războiului, când a fost invitat de Zaharia Bârsan la Cluj, în 1924, spre a pune umărul la noul teatru românesc, nu trebuia să refuze categoric, de dragul Râmnicului, al Episcopiei, al episcopului Vartolomei, care-l venera etc.

• În 1939, când a izbucnit războiul, sau chiar în 1940, când era clar că vom intra în război, trebuia să vândă tot şi să fugă în Elvetia, cel puţin cu fiii militari, care, de fapt, au murit toţi în război. Mulţi au făcut-o şi s-au salvat. Cum vedeţi, ne cam lipseşte patriotismul local, ca şi cel naţional, cu orice preţ.

După 1944, nu mai avem nicio obiecţie, s-a comportat mai presus de orice comparaţie şi imaginaţie, depăşind cu demnitate timpurile şi ajutând, colaborând cu toţi oamenii de bună credinţă şi de talent, dintre care, câţiva, avem şi azi onoarea să-i avem în mijlocul nostru.

Bistriţa Vâlcii / Roma

pr. dr. LINU DRAGU ION CĂTĂLIN POPIAN

***
**
*

CONSTANTIN C. POPIAN

OPERA DRAMATICĂ

Primul volum din trilogia

OPERA DRAMATICĂ A LUI CONSTANTIN C. POPIAN

apare la împlinirea a 50 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A MAESTRULUI (1969 - 2019)

Lucrare apărută cu generosul sprijin financiar al domnilor GEORGE HODOROGEA si

TOMA PESTEREANU, primarul comunei Costesti - Vâlcea, cărora le exprimăm întreaga recunoştinţă pentru cultivarea memoriei lui CONSTANTIN POPIAN.

Editorii mulţumesc domnului MARIAN DIACONU, managerul Tipografiei ROTIPO Iasi, pentru celeritatea si profesionalitatea tipăririi prezentei cărţi.

Realizatorul ediţiei mulţumeste domnului BOGDAN FLORIAN POPIAN pentru solidaritate în materializarea prezentului proiect editorial

CONSTANTIN C. POPIAN

OPERA DRAMATICĂ

Ediţie critică si studiu introductiv de LINU DRAGU & CĂTĂLIN POPIAN Vol. I (1897 - 1918)

Editura Fântâna lui Manole & Editura Patrimoniu

Golesti-Vâlcea, 2019/ Râmnicu-V âlcea, 2019

Redactor: GHEORGHE DEACONU

Stabilirea textelor, coroborarea si integrarea variantelor, culegerea, tehnoredactarea si corectura lucrării:

LINU DRAGU CĂTĂLIN POPIAN

Coperta: DUMITRU VULPARU, ION SOARE (I): Portretul autorului, 1914

II: Scenă din spectacolul Aurul amăgeşte de H. Faber, Lagărul Krefeld, Germania, 1918, realizat de Constantin Popian.

Mănăstirea Bistriţa, 1900

Imagini din colecţia Casei Memoriale „Constantin C. Popian”, Bistriţa-Costeşti, Vâlcea.

Pregătirea pentru tipar: ION SOARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POPIAN, CONSTANTIN C.

Opera dramatică / Constantin C. Popian. - Goleşti : Fântâna lui Manole; Râmnicu Vâlcea: Patrimoniu, 2019/ 3   vol.

ISBN 978-606-8641-19-5

Vol. 1. : 1897-1918. - 2019. - ISBN 978-606-8641-20-1. - ISBN 978-606¬8682-02-0

821.135.1

Tiparul: ROTIPO IASI

***
**
*

Volumul poate fi citit în online/ descărcat integral (de) la legătura https://drive.google.com/file/d/1ce5CCQZV3Zw6-U4FIi9NViGXLAVO66rK/view?usp=sharing

Informații adiționale

Citit 252 ori Ultima modificare Luni, 12 August 2019 10:34
Ești aici: Home Valcea Valcea Introducere în Opera dramatică a lui Constantin C. Popian (I) / integral în *PDF