Istorie Locala

Marți, 25 Noiembrie 2014 16:03

Ahile si triburile elene Recomandat

Scris de 
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ahile şi triburile elene

        Moto: ,,Cele mai mari duşmănii sunt între rudele apropiate”

                       (Tacit, Istorii, IV, 70)

Niciun popor nu e pur, ci e un amestec de naţii, de rase, de orgolii şi de lupte continue; de frământări de gânduri, porniri; de instincte primare şi poftă de mărire şi slavă, care, asemeni unui şuvoi năvalnic, de munte, adună-n undele-i repezi toate cele enumerate mai sus, uniformizându-se, cel mai adesea, şi curgând, apoi, în aceeaşi matcă etnografică, ce dă specificul naţional.

            Despre noi, despre strămoşii noştri traco-geto-daci, cu influenţe, evident, pelasge, însuşi marele istoric grec Cassius Dio spunea că eram dezbinaţi încă de acum 2000 de ani; că eram învrăjbiţi, chit că eram ,,cei mai numeroşi (tracii) după indieni”, iar dintre toţi aceştia, ,,dacii erau cei mai vitejişi cei mai drepţi” (Herodot, Istorii).

Şi câtă dreptate aveau! Lucrul acesta îl vom vedea şi pe parcursul lucrării de faţă, al cărei scop principal este, însă, acela de a încerca să demonstrăm că ,,triburile elene” (întemeietoare ale Eladei antice) proveneau din traco-iranienii ce ocupau nu doar interiorul arcului carpatic, ci întreaga regiune situate între Carpaţi-Nistru (chiar până la Bug) – Dunăre (atât la N. cât şi la S. de aceasta) – Marea Neagră (Schytia Minor, până dincolo de Varna de azi), încât nu întâmplător locuitorii ţărmurilor vestice ale Pontului Euxin ar putea fi numiţi, pe drept cuvânt, ,,eolieni”, şivom vedea de ce.

Dar, pentru a demonstra că cele patru ,,triburi elene” (descendente din legendarul rege Hellen: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii) au fost cele care au înfrânt supremaţia pelasgă a Greciei maritime şi continentale şi au stat la baza formării poporului elen şi a limbii elene (dar şi a limbilor romanice – mai precis, dialectelor limbii române)  va trebui să apelăm din plin la strălucitul geograf al sec. I d. Hr., de origine macedoneană, şi anume la Strabon, deoarece ne aduce preţioase informaţii cu privire la strămoşii nostri.

Pentru că avem în vedere nu doar ,,triburile elene”, ci şi puternica personalitate a lui Ahile, eroul ,,Iliadei” lui Homer, găsesc de cuviinţă să încep cu prezentarea acestuia, după care (sau în paralel) vom vorbi şi despre familia sa, respectiv despre fiul (Neoptolemos) şi nepotul său (Pyrrbus), întrucât toţi trei au luptat în războiul troian, acoperindu-se de glorie.

Până, însă, a trece la prezentarea lui Ahile, cred că n-ar fi lipsit de interes să reproducem un fragment din ,,Istoria Religiilor” a diac. prof. univ. dr. Emilian Vasilescu,prin care ni se sugerează că ,,dacii” ar putea fi urmaşii unuia din cele patru mari triburi iraniene (sacii), despre care Vasile Pârvan, în ,,Getica”, ne spune că au plecat spre Europa cam pe la începutul mileniului al II-lea, î. Hr.:

 

,,Denumirea de Iran (Persia până în 1933) este o prescurtare din Iran sahr, care înseamnă ,,ţara arienilor”. Şi, într-adevăr, iranienii sunt de origine ariană, fraţi buni cu indienii, cu care au conlocuit cândva prin Podişul Pamir, înainte ca indienii, cu care au conlocuit cândva prin Podişul Pamir, să fi coborât pe valea Indului, prin sec. al XV-lea î. Hr.

Cercetările arheologice mai noi au dat la iveală pe podişul Iranian urme de civilizaţii datând încă din mileniul al V-lea î. Hr., totuşi primele urme de populaţii ariene s-au găsit aici numai de prin mileniulal II-lea î. Hr.

Arienii din Iran erau împărţiţi în mari triburi, printer care mezii, perşii, parţii şi sacii (probabil de neam scitic)”.

(Diac. Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998, p. 179)

Aici se cuvine să facem următoarea observaţie: din acel trib Iranian al sacilor, cred că a derivat termenul de daci, şi iată de ce credem aceasta.

Strabon (cel care se născuse la Amaseia – Amastris sau Sesamos – pe coasta Pontului), se trăgea din Dorilaos, adică din dorieni, iar aceştia, la rându-le, din ionienii veniţi din Carpaţi.

De altminteri, ionienii se trag din regale Ion, fiul lui Xuthos (nume, clar, iranian). Cum, după legendă, poporul elen are ca strămoş pe Hellen, unul din fiii acestuia, Xuthos, născându-l pe Ion, putem spune că ionienii sunt urmaşii acestuia. Ei locuiesc pe râul cu acelaşi nume (Ion), în Attica (Grecia Centrală) pe care o cuceriseră de la întemeietorii pelasgi ai Atenei (egipteanul Kecrops), regiune ce mai apoi a fost cucerită (de la ultimul rege al Atenei, dorianul Codros) de aheeni.

În vremea în care domnea regele Ioan, regiunea din jurul Atenei se numea Ionia (de aici şi marea Ionică); Attica s-a numit după cucerirea ei de către aheenii lui Ahile!

Că ionienii (coborâtori din Carpaţi) fuseseră cei care îi cuceriseră pe atenieni, ne- spune tot Strabon:

,,Locuitorii Atticei(ionienii, n.n.) i-au poreclit pe aceşti pelasgi ,,berze”, pentru că rătăceau ca păsările (Adică, erau mereu în tranhumanţă! Din amestecul dintre aceşti pelasgi, ,,berze”, şi ionienii carpatini, se trag macedonenii – al căror vocabular e plin de cuvinte pelasge, aramaice – a căror limbă ,,koine” folosită şi de Strabon, care, după strămoşi era macedonean – a stat la baza formării limbii române!)”

(Strabon, Geografia, Cartea a IX a, cap. I, p. 18, p.332)

Aşadar, ionienii fuseseră cei dintâi care ajunseseră în Grecia Centrală, aşezându-se pe râul Ion, din Thessalia, şi în Macedonia.

Ei proveneau din acei vechi traci din Samotrake, numiţi (de Homer, de Ephoros ş.a.) şi sai au dai (ori Saioi).

Cei de lângă Abdera, a căror dinastie a condus regatul odrys în epoca romană, se numeau sapai (de la sai, desigur!), dar şi sapaioi.

Un alt trib trac de pe cursul macedonean al fluviului Strymon (Struma) se numea sinţii (sintoi), care derivă, evident, tot de la saci, sai (dai, daci).

Chiar şi la Homer ei mai apar şi sub denumirea sinties, care nu poate fi decât tot o formă coruptă de la saci (daci), sai.

            Însuşi Strabon spunea că el se trăgea din tribul trac, macedonean, sinţii (sintoi).

            Acum, însă, trebuie să revenim la Ahile  şi la tribul aheenilor, iar pentru acesta vom apela iarăşi la Strabon, care ne spune un lucru extreme de important despre eroul ,,Iliadei”, dar mai ales despre ahei:

            ,,Dintre epiroţi (locuitori ai Epirului Macedoniei, n.n.), molosii (dar şi cauconii – de la care a deviat, cred, limba kauconică sau ,,koine”, care a fost folosită de Strabon, n.n.) s-au aflat sub cârma lui Pyrrhus, fiul lui Neoptolem al lui Ahile şi sub urmaşii acestuia, care erau tessolioţi de neam.

Ceilalţi aveau cârmuitori indigeni (pelasgi sau, poate, ionieni, n.n.)”.

 (Strabon, Geo., Cartea a VII-a, cap. 8, p. 203)

            Despre Neoptolem ştiu că se născuse şi copilărise în Insula Skyros, insulă de lângă coasta Magneziei, în largul Mării Egee, în Arhipeleagul Sporadelor de nord, unde era şi Insula Carpathos.

Deci aici, în Arhip. Sporadelor, din Marea Egee, s-a stabilit Ahile, după ce a venit din Tyras (Cetatea Albă, din Basarabia de azi), de pe fluvial cu acelaşi nume, Tyras; de aici şi până la Carpaţi locuiau tyrageţii, adică geţii de la Tyras (Nistru).

            Cred că denumirea de Nistru era getică, iar cea de Tyras, iraniană, încât credem că nu întâmplătoare este apropierea dintre cele două toponime: Nistru şi Nysiros, oraş al Insulei Carpathos, din Arhip. Sporadelor, lucru ce ne face să credem că tribul ,,sacilor” iranieni (odată ajunşi în spaţiul carpato-nistrean) i-a împins înspre S. pe geţii de la Nistru, şi, mai degrabă, iranienii tracizaţi (tyrageţii) au coborât împreună, ocupând aproape toate insulele egeene, ce aparţineau pelasgilor, fiindcă Grecia,în întregime, era pelasgă.

            Că lucrurile au stat aşa, ne-o sugerează, iarăşi Strabon. Aflăm, astfel, că în Insula Skyros era rege Lycomedes (sufix iranian; deci iranienii coborâseră spre S. chiar înainte de Ahile; poate prin sec. XIII – XII î, Hr.), de vreme ce Ahile era prietenul lui Lycomedes, regele acelei insule.

E logic că legăturile economice dintre acest rege şi Ahile au dus nu doar la prietenia acestora; ba mai mult: Ahile s-a căsătorit cu fiica regelui, cu frumoasa Deidamia, care l-a născut pe Neoptolemos.

            Aşadar, tyrageţii cuceriseră insulele Mării Egee înainte de războiul troian. Apoi, şi-au extins ocupaţia în NE Peloponesului, în Attica, împingându-i pe ionieni şi pe dorienii lui Codros înspre răsăritul M. Egee şi înspre N.V. Asiei Mici, încât aceştia s-au amestecat cu pelasgii Troiei, luptând, mai apoi, alături de aceştia, împotriva aheilor conduşi de regele Micenei, Agamemnon, comandantul flotei ,,greceşti”,care se adunase în Aulida, dinaintea oraşului Charkis, spre a porni spre Troia (în jurul anului 1136 î. Hr.).

Evident că gen. Ahile nu putea să lipsească de la această mare bătălie împotriva lumii pelasge, pentru supremaţia Greciei maritime şi continentale.

Dar nu doar el mergea la luptă, ci şi fiul său, Neoptolemos, precum şi nepotul său, Pyrrbus (fiul lui Neoptolemos), deşi era foarte tânăr: 16-17 ani.

Bănuim că Ahile avea aproximativ 60 de ani, iar fiul său, Neoptolemos, cam 40, fiecare, însă, din ei s-a remarcat în acel război troian prin fapte eroice, încât Poetul (Homer) l-a făcut pe Ahile personajul principal al capodoperei sale ,,Iliada”.

Ahile descindea din familia regală a Aiakizilor, din care făceau parte Aiakos (Eac), Peleu (tatăl lui Ahile), dar şi Aias (Aiax), fiul lui Oileus, încât nu e de mirare că primul erou după Ahile era Aiax. Amândoi s-au acoperit de glorie!

            Aşa se explică de ce aheenii au ocupat Atena (întemeiată de egipteanul Kecrops în sec. XVII î. Hr.), al cărei rege, Codros (dorian, descendent din ionianul Doros) a fost alungat înspre părţile de răsărit ale Mării Egee, unde fiul său, Androclas, a întemeiat Ephesul.

            Dacă iranienii (sacii) plecaseră în Podişul Pamir prin sec. XIX-XVIII î. Hr., îndreptându-se spre Europa, unde se stabiliseră 2-3 secole între Nistru şi Carpaţi (dar şi-n interioarul arcului carpatic, convieţuind cu traco-geţii), după care, apoi, am coborât spre Marea Egee şi spre Grecia Continentală, cam tot prin acelaşi secol, XVIII î. Hr., porniseră şi sumerienii pelasgi, dar spre N. (pe ,,via Eufrat”), respectiv spre N.V. Asiei Mici şi N. Africii: Fenicia, Egipt, Cartagina.

Urcând spre N. Hiperboreic (pornind, de acum, din Egipt; vezi Kecrops, regele, întemeietorul Atenei), pelasgii au cucerit insulele Mării Egee (mai precis, le-au colonizat!) şi Grecia Continentală.

Aici, în Grecia şi-n insulele Mării Egee aveau să se întâlnească cele două ,,coloane”: cea iraniană cu cea pelago-sumeriană (aramaică).

Confruntarea s-a petrecut, se pare, cam prin sec. XV-XIV î. Hr.

            Pelasgii erau deţinătorii culturii, artei, ştiinţelor, legislaţiei, cosmogomiei, astronomiei, iar tyrageţii (geto-daco-iranieni), respectiv cele patru ,,triburi elene” (aheenii, ionienii, dorienii şi eolienii) erau seminţii cu adevărat războinice.

            Nu întâmplător e faptul că cei mai de temut duşmani ai Poporului Roman au fost dacii şi parţii,  adică două seminţii iraniene.

            Dar să revenim la Ahile, care, spuneam, descindea din Aiakos şi din familia Aiakizilor.

            Punând alături numele lui Aiakos cu Aiolos (formă coruptă de la Aiakos – Aiokos -Aiolos), aşa cum pronunţau grecii numele lui Eol, zeul vântului (probabil e vorba de Boreal sau Crivăţul, ce bate dinspre Crimeea), observăm o destul de mare apropiere.

Această apropiere reconfirmă, cred, ideea susţinută anterior, conform căreia, Ahile era tyraget, de vreme ce fiul său, Neoptolemos, ridicase un turn (un far) în Tyros (Cetatea Albă, de azi), oraş la gurile fluviului Tyros (Nistrul de azi).

            Cu alte cuvinte, aheenii şi eolienii erau din acelaşi trib, idee susţinută şi de Strabon în Cartea a VII, cap. I, p. 244, sus.

            Eolienii erau, aşadar, oamenii din ţara vânturilor; de unde bate Boreas (Crivăţul), adică dintre Nistru şi Bug, iar aheenii locuiau între Nistru şi Carpaţi.

            Ionienii, însă (din care au descins dorienii), coborâseră din Carpaţi (din interiorul arcului carpatic şi din Geţia Subcarpatică), urmând ,,via Hemus-Balcanică”, s-o numim aşa, adică trecând Dunărea şi invadând Grecia Continentală.

            Stăpânirea ioniană în Grecia Centrală se pare că n-a durat prea mult, întrucât aheenii (care cuceriseră insulele Mării Egee) i-au atacat pe ionieni.

            ,,Dar ionienii în curând au fost izgoniţi de ahei, care erau o seminţie eolică (scitică, se pare, n.n.), şi astfel au rămas în Pelopones numai cele două neamuri, eolic şi doric”.

                (Strabon, Geo., Cartea a VIII-a, cap. I, 2, p. 244)

            Dorienii, însă, descindeau, ziceam, din ionieni. E posibil să fie vorba de dorienii carpi, adică de cei din E. Carpaţilor Orientali, care erau vecini cu tyrageţii, iar ionienii, să fi fost locuitorii intracarpatici, din Transilvania de azi.

Poate că aşa se explică de ce doar ionienii au fost alungaţi de ahei din Grecia Centrală şi împunşi spre răsăritul Mării Egee, unde aceştia au întemeiat în NV. Asiei Mici 10 oraşe, dintre care cele mai renumite erau Ephesul şi Miletul, care a dat culturii umanităţii antice minţi strălucite!

            Aici, în N.V. Asiei, cu siguranţă că s-au întâlnit cu getulii şi cu cei din seminţia lor, mysii (cei din Moesia) şi cu frigienii, care, asemeni dacilor, aveau, un cult deosebit pentru lup, încât nu e întâmplător că stindardul de luptă al dacilor era reprezentat de un cap de lup cu trup de balaur în flăcări arzând, simbolizând, desigur, Fulgerul, aşa cum l-a gândit Zamolxes şi cum acest simbol avea să fie preluat, mai târziu, de macedoneeni, care i-au dat denumirea de Fulminata (Fulgerul) celei mai puternice legiuni, în fruntea căreia a venit în Dacia Împ. Traian; care l-a însoţit în campania din Orient, până la moartea sa, în anul 117 d.Hr., la Selinuntum, în Munţii Taurus, din Asia Mică, şi care, apoi, a revenit în Geţia, în castrul roman Praetorium (Racoviţa, jud. Vâlcea), unde mai era încă în anul 160 d. Hr., sub procuratorul Aquila Fidus, în vremea Împ. Antoninus Pius.

            De altminteri, în războiul troian, regele Troiei, Priam, a fost ajutat şi de getuli şi de frigienii conduşi de regele lor, Otreus, prieten şi aliat al lui Priam.

            De fapt, acel război troian n-a pornit, spuneam, din cauza unei poveşti de dragoste, ţesute în jurul Elenei din Troia, ci mai degrabă din cauza rivalităţii dintre Grecia şi Asia Mică.

            Acolo, în Aulida, în faţa oraşului Charkis, se adunase toată flota Greciei, sub comanda lui Agamemnon, care era însoţit nu doar de generalii săi Ahile şi Aiax, dar şi de fiul lui Ahile (Neoptolemos) şi de nepotul lui Ahile (Pyrrbus), care, se pare, era foarte tânăr!

            Iată trei generaţii: tată, fiu şi nepot, dornici de luptă, decişi să intre pe câmpul de bătălie; decişi să asedieze şi să cucerească înfloritoarea Troie pelasgă şi tracă deopotrivă, simbol al opulenţei economice şi culturale; simbol al mândriei unui popor harnic şi înţelept.

            Dar, se vede, că, într-adevăr, armele primează înaintea culturii!...

            Evident că miza acestui război era enormă! Lucrul acesta se deduce chiar din decizia ce o luase, iniţial, regele Ahamemnon (comandantul suprem al flotei greceşti), care a dispus sacrificarea fiicei sale, Ifigenia (soră cu Oreste), numai pentru a câştiga acel război petrecut în anul 1136 î. Hr., după spusele lui Ephoros.

            Se vede, însă, că, sufletul părintelui nu poate să se mânjească, într-un mod josnic, cu sângele nevinovat al copilei sale.

Astfel, înainte de a da ordinul ca flota grecească să pornească spre Troia, Agamemnon a sacrificat-o nu pe fiica sa, ci un taur, aşa cum făceau pelasgii, dar şi indienii, care sacrificau un cal.

            Sacrificiul taurului (dar şi al altor animale: ţapi, berbeci etc.) a fost preluat de neamurile semitice, evident, cu pelasgii veniţi din Sumer.

            Aşa că, după ce Attica (regiunea dimprejurul Atenei) a fost colonizată, iniţial, de pelasgii egipteni, conduşi de regele lor, Kecrops, a urmat ocupaţia ioniană – doriană (ultimul rege dorian al Atenei fiind Codros), după care aheii phthioţi şi-au impus supremaţia, devedind (am putea spune) cei mai vechi locuitori ai regiunii Eladei, care a purtat, apoi, denumirea de Achaia (de la ahei şi de la Ahile, desigur), anume o porţiune a regiunii Phthiotida (Phthotis) din Tessalia, unde, după legendă, a domnit Achaios, nepotul lui Hellen, din neamul Aiakizilor.

De la Hellen, iată, derivă denumirea de ,,triburi elene”!

            E drept, că alţii spun despre Attica altceva, şi anume că această regiune de lângă Atena şi-ar trage numele de la Atthis, fiica lui Crannaos, vechi rege al Atenei.

E posibil însă ca peleasgul egiptean Kecrops să fie unul şi acelaşi cu Crannaos, care a întemeiat Atena în sec. al XVIII-lea î. Hr., adică la un secol după ce plecaseră din Sumer, urmaseră valea Eufratului, îndreptându-se spre N. şi ajungând până în Egipt şi, iată, mai apoi, în Grecia Centrală!

            Expansiunea lor, însă, a fost oprită de traco-iranienii coborâtori dinspre Carpaţi şi Nistru.

            Cu alte cuvinte era o confruntare între două puteri, cele mai mari ale veacului al XII-lea, iar acest lucru s-a petrecut doar în insulele Mării Egee şi în Grecia centrală, ci chiar în N.V. Asiei Mici, punct nodal pentru comerţul lumii din acea vreme, mărfurile de mare preţ ale Orientului tranzitau Grecia, îndreptându-se spre întreaga Europă.

            Aşadar, în primul rând era vorba de supremaţia, pe mare, a negoţului, dar era vorba şi de orgoliul nemăsurat al celor două seminţii (traco-tyrageţii iranieni şi pelasgii), care, ciudat, aveau aceleaşi rădăcini; proveneau din acelaşi spaţiu indo-iraniano-sumerian!

            Tocmai de aceea aheii au pornit spre Troia mai decişi ca oricând, fiind absolut siguri de victorie, de vreme ce toate insulele Mării Egee şi-ntreaga Grecie era în mâinile lor.

            Astfel, atât Ahile cât şi fiul şi nepotul său au dat dovadă de acte de eroism aproape ieşite din comun, dar au dat dovadă şi de o cruzime fără margini, care, evident, nu putea să scape nepedepsită.

            A nu avea milă de un bătrân rege (Priam), care-şi văzuse fiul, pe Hector, ucis şi târât (de coada calului fiind legat) împrejurul zidurilor în flăcări ale Troiei, nu putea să fie pe placul zeilor.

            Acest lucru l-a făcut Ahile, deoarece Hector (fiul regelui Troiei, Priam) îi ucisese cel mai bun prieten, pe Patrocle; Hector a fost cel mai viteaz dintre troieni.

            La rândul său, Neoptolemos (fiul lui Ahile), ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că tatăl său i-l omorâse pe cel mai drag fiu al lui Priam, n-a avut nicio milă de durerea şi bătrâneţea lui Priam, atunci când acesta, înspăimântat şi disperat, se retrăsese lângă un templu sacru, în speranţa că urmăritorul său, Neoptolemos, va fi cuprins de milă şi-l va lăsa în viaţă.

Neoptolemos, însă, a fost plin de cruzime şi fără nicio teamă de Divinitate, comiţând un imens sacrilegiu: l-a ucis pe regele Priam chiar lângă acel templu sacru!

            De asemenea, fiul său, Pyrrbus (nepotul lui Ahile), deşi n-avea mai mult de 16-17 ani, a fost la fel de nemilos, asemeni tatălui şi bunicului său.

            El a participat în al doilea an al războiului troian, ucigându-l pe Eurypylos, fiul lui Telephos, pe care l-a aruncat dintr-un turn al cetăţii Troiei, după care a iniţiat un dans armat (războinic), ,,pyrrbich”, după numele său, sărbătorind, astfel, luarea Troiei.

            Că toţi trei (Ahile, Neoptolemos şi Pyrrbus) erau, cu adevărat, viteji, războinici desăvârşiţi, de un curaj ieşit din comun, nici nu mai încape îndoială.

Neoptolemos a fost cel care a intrat primul în ,,calul troian”, făcut din lemn şi a fost nemilos cu cei învinşi (Vae victis!).

Soarta, însă, le-a fost şi lor nemiloasă. Ahile n-a mai ajuns să se-ntoarcă acasă, în Grecia, murind chiar sub zidurile Troiei, datorită unei săgeţi otrăvite, trase de un troian, pe care Neoptolemos (fiul lui Ahile) ar fi vrut să-l afle şi să-l pedepsească.

Tocmai de aceea a mers la un templu din Didyme, unde era un oracol, după cum ne spune Strabon, unde a fost asasinat:

            ,,În incinta templului se vede un mormânt al lui Neoptolemos, făcut la porunca unui oracol, deoarece Neoptolemos a fost ucis de Machaireus, un bărbat din Delfi, după câte spune legenda, tocmai pe când cerea Zeului (Apollon, n.n.) pedepsirea ucigaşului tatălui său, dar după câte se pare, pe când dădea năvală (intra grăbit, n.n.) în templu.

Un strănepot de-al acestui Machaireus a fost, se spune, Brancos (De aici Brancovici ori Brâncoveni?! Greu de crezut! n.n.), care a ajuns în fruntea templului din Didyme”

(Strabon, Geo., Cartea a IX-a, cap. III, 9, p. 364)

                La fel avea să piară şi Agamemnon, care-i promisese lui Ahile şapte oraşe, cu tot ţinutul dimprejur, spre a-l însoţi în războiul troian. Şi el fusese otrăvit, la întoarcerea acasă, de soţia sa, Clitemnestra, şi de amantul acesteia, Egist.

            Pyrrbus avea să fie şi el ucis, dar ceva mai târziu, după ce, probabil, îi ceruse lui Oreste să-i dea oraşele promise de tatăl său, Agamemnon, lui Ahile (bunicul lui Pyrrbus), ceea ce Oreste, se pare, n-a făcut. În schimb, s-a gândit să-l asasineze,  şi tot la un templu din Delfi, care se afla pe versantul S.V. al muntelui Parnas.

            Dacă el îşi aflase moartea într-un templu din Grecia Centrală, tatăl său, Neoptolemos, murise într-un templu (Didyme) de pe coasta egeeană a Asiei Mici, aproape de Milet, colonie-oraş, întemeiată de ionienii alungaţi din Achaia de Ahile!

            Poate că uciderea lui Neoptolemos, fiul lui Ahile, a fost tot o răzbunare a ionienilor, care îi urau d emoarte pe ahei, mai ales pe Ahile, şi, iată, şi pe urmaşii acestuia!

            Ionienii, se vede, nu puteau să uite cruzimea aheilor.

Văzuseră, doar, cu ochii lor, tot ce se întâmplase la Troia, în cel mai greu război al lumii antice, când, pentru prima dată, s-au confruntat două mari puteri.

            Îl văzuseră pe Pyrrbus, aruncându-l dintr-un turn al Troiei nu doar pe Eurypylos, fiul lui Telephos, dar şi pe Astianax, fiul lui Hector (ucis de Ahile) şi al Andromacăi, pe care a luat-o sclavă, neavând pic de milă de durerea fără de margini a femeii ce-şi văzuse murind groaznic atât soţul, cât şi singuru-i fiu!

            Poate că lucrul acesta îl văzuse şi Oreste, fiul lui Agamemnon şi fratele Ifigeniei; poate că Pyrrbus voise să se căsătorească cu Ifigenia (aşa cum făcuse bunicul său, Ahile, cu Deidamia, fiica prietenului său, regele pelasg Dycomedes, spre a pune mâna (fără arme) pe insula Skyros).

            Se poate vedea limpede că cele patru triburi elene se remarcau nu doar prin vitejie, dar şi prin dibăcie şi lăcomie!

            Iată ce ne spune, tot Strabon, în acest sens, referitor la Pyrrbus (nepotul lui Ahile), care, întorcându-se singur acasă, în Grecia (Ahile fusese înmormântat pe malul Helespontului, iar taică-său, la Didyme, în Asia Mică), nu mai poate, totuşi, să stăpânească peste întreaga Thessalie, ci doar peste câteva neamuri ,,indigene” şi, evident, peste neamul său epirot, din care se vor trage macedonenii lui Alexandru Macedon, dar asta, după mai bine de 800 de ani:

            ,,Dintre epiroţi,  molosii (dar şi cauconii din care se trăgea Strabon, limba folosită de acesta, limba cauconă sau ,,koine”, n.n.) s-au aflat sub cârma lui Pyrrbus, fiul lui Neoptolem al lui Ahile, şi indigeni (pelasgi, n.n.). Apoi, suferind mereu înfrângeri din partea altora (ionieni, dorieni, eolieni, n.n.), toate aceste ocârmuiri s-au preschimbat în domnia macedonenilor, în afară de un număr mic al celor aflaţi mai sus de golful ionic. Dar cei mai vechi până şi regiunile din jur de Lynkestos, Pelagonia (de la pelasgi, desigur, n.n.), Orestiada (de la ionicul Oreste, n.n.), Elimeia le numea Macedonia de sus; urmaşii îi mai ziceau acesteia şi Macedonia Liberă”.

 (Strabon, Geo., Cartea a VII-a, cap. 7, 8, p. 203)

            Aşadar, moloşii şi cauconii au domnit peste întreg Epirul.

Ei erau din familia regilor Aiakizilor, din care făcea parte şi Ahile.

Deci, Ahile şi macedonenii erau traco-geţi, iar eolienii şi aheii erau din acelaşi neam al tyrageţilor, adică de la Tyras (Cetatea Albă de azi); dar Tyras se numea şi fluviul Nistru, încât nu mi se pare întâmplătoare, apropierea dintre TyrasTyrint (în Grecia) şi Tarent, în S. Italiei, colonie întemeiată de aheeni, după războiul troian, în urma căruia şi-au umplut corăbiile cu fecioare şi femei tinere din Troia şi le-au dus în Italia!

            Revenind la citatul reprodus mai sus, încă o dată avem confirmarea lui Strabon (evident, prin deducţie logică) că, într-adevăr, primul ,,val” al exodului carpatin spre S. a fost cel al ionienilor traco-geţi, din neamul iranian al ,,sacilor” (sai, dai, saci, daci!).

            Cum dorienii descindeau din Doros, care era din neamul ionienilor, se pare că Strabon are dreptate, când ne dă de înţeles că limba folosită de dorieni ( dar şi de Homer!!) se numea  limba ,,koine”, limbă în care scria şi pe care o vorbea şi Strabon.

            Cum el recunoaşte că avea strămoşi macedoneni (vezi pe Lagetas, străbunicul său; sau pe bunică-sa, tot macedoneană sau aromână, armână), se subînţelege că această limbă nu putea fi alta decât a neamului traco-geto-pelasg, pe care au folosit-o şi o mai folosesc şi astăzi macedonenii, urmaşii lui Ahile şi, apoi, ai lui Alexandru Macedon.

            Că limba ,,koine” s-a format pe dialectul attic (Attica, regiunea dimprejurul Atenei, fondate de peleagul egiptean Kecrops în sec. XVII î. Hr.), nu mai încape nicio îndoială.

Din contră, se confirmă ideea că, dacă le-nceput (în vremea întemeierii Atenei de către Kecrops, egipteanul) s-a vorbit pelasga (aramaica), prin cucerirea Atenei de către ionienii-dorieni (ultimul rege dorian fiind, ziceam, Codros, fiul lui Doros, de la care derivă denumirea de dorieni), limba tracilor nord şi sud dunăreni s-a amestecat chiar aici, în Grecia Centrală, în Epir, în Attica şi între Pind şi Olimp, cu limba pelasgă,    formându-se limba traco-geto-pelasgă, sau limba ,,koine”, sau (de ce nu?!) limba latină primară (priscă, bătrână), din care a descins vlaha; apoi, limba română de azi.

            Iar pentru a întări ideea că macedonenii sunt urmaşii lui Ahile, iar acesta stăpânea nu doar ţinutul Thessaliei şi insulele Mării Egee, ci aproape întreaga Grecie, trebuie să reproducem un alt citat din Strabon, din care reiese limpede că Ahile era nu doar un bărbat cu adevărat războinic, un erou legendar, demn de ,,Iliada” lui Homer, dar era şi un abil diplomat.

            Dacă el se căsătorise cu fiica regelui peleasg Lycomedes, cu frumoasa Deidamia, punând, astfel, stăpânire pe insula Skyros, unde i s-a şi născut primul fiu, viteazul Neoptolemos, acelaşi lucru l-a adoptat şi-n cazul surorii sale, pe care a îndemnat-o să se căsătorească cu un alt rege peleasg, Spercheios, din legătura cărora s-a născut Meneschios, erou homeric din ,,Iliada”, unul dintre cei mai străluciţi ofiţeri ai lui Ahile, care a participat alături de acesta la războiul troian.

            ,,De Spercheios (Poetul) a adus vorba (în , ,,Iliada”, n.n.) în multe rânduri ca de un râu localnic, ce izvorăşte din muntele dryopic Typhrestos, numit înainte..., ieşind apoi în apropierea Thermopylelor şi strecurându-se printre acestea şi Lamia (oraş al Thessaliei, n.n.), el arată limpede că şi locurile din interiorul Porţilor (Termopilelor, n.n.) aparţineau odinioară golfului Maliac (aflat în Thessalia, n.n.), iar cele din afara lor se aflau sub stăpânirea lui Ahile. Spercheios (cumnatul lui Ahile, n.n.) se întâlneşte cam la 30 de stadii (5,55 km) depărtare de Lamia, care este situată mai sus de o câmpie ce se întinde până la golful Maliac. Spercheios este un râu localnic, dovadă cuvintele lui Ahile care spune că el îi întreţine acestuia coama şi că Meneschios (nepotul său; ofiţer sub comanda lui Ahile, n.n.), unul din ofiţerii lui, este după câte se spune, fiul lui Spercheios şi al surorii lui Ahile.

Mirmidonii (populaţia antică din Thessalia, al cărei rege a fost Ahile, n.n.), apoi, se cuvine să se numească toţi cei de sub ascultarea lui Ahile şi a lui Patrocle (cel mai bun prieten al lui Ahile, care a pierit la Troia, fiind ucis de Hector, fiul regelui Troiei, Priam; la rându-i, Hector a fost ucis de Ahile, răzbunându-şi, astfel, prietenul, n.n.), adică cei care l-au urmat pe Peleu (tatăl lui Ahile, n.n.), când a fugit din Egina (insulă în apropiere de Pireu, lângă Ateba, n.n.).

Ahei se numeau toţi phthioţii (E vorba de aheii phthioţi care erau cei mai vechi locuitori ai regiunii Eladei, care a purtat numele de Achaia, respectiv o porţiune a regiunii Phthiotida (Phthotis) din Thessalia, unde, după legendă, a domnit Achaios, nepotul lui Hellen, de la care, evident, derivă denumirea de ,,triburi elene”, n.n. ) ”.

(Strabon, Geo., Carta a IX, cap. V, 9, p. 381-382)

Aşadar, Ahile domnea în Thessalia, în Grecia Centrală (între Pind şi Olimp), dar, spuneam, şi peste insulele din Marea Egee, pe care le ocupase mai înainte de a stăpâni Thessalia.

Într-una din acele insule, în Skyros, i se născuse şi primul copil, Neoptolemos, care, chiar înainte de moartea tatălui său (Ahile) lângă zidurile Troiei, îi ridicase la Tyras (Cetatea Albă) un turn (poate primul far, cu mult mai înainte de Farul din Alexandria Egiptului, ridicat de Sostratos în sec. III î. Hr.), în semn de aducere aminte a originii lor, căci de acolo, de pe Nistru, plecaseră cu corăbiile-nspre sud, spre Marea Egee!

,,Cea mai renumită este însă insula Skyros, datorită prieteniei dintre Lycomedes şi Ahile şi pentru că este locul de naştere şi creştere a lui Neoptolemus, fiul lui Ahile

(Strabon, Cartea a IX-a, cap. 5, 16, p. 386)

Se pare, însă, că chiar tatăl lui Ahile, legendarul Peleu, era stăpânit de aceeaşi poftă de mărire, de extindere a stăpânirii sale, ceea ce ne va face să credem că, în exodul său spre M. Egee, Peleu l-a luat cu el şi pe fiul său, Ahile, dar şi o mulţime de tyrageţi, căci, altfel, cum ar fi putut să pună stăpânire peste atâtea insule şi chiar pe Grecia Centrală, toate acestea fiind sub ocârmuirea pelasgilor?!

,,Până la oraşul ce se supunea poruncilor lui Protesilaos, anume până la Antron, care se rosteşte azi la plural (adică, cu ,,i”, n.n.) s-a întins în lăţime pământul lui Peleu (tatăl lui Ahile, n.n.) şi al lui Ahile (deci, Ahile era coregent, n.n.), începând din Trachinia (o regiune a Traciei, n.n.) şi din Oitaia. Aproape aceeaşi e şi lungimea golfului Maliac (aflat în Thessalia, între Pind şi Olimp, în Macedonia, n.n.)

(Strabon, Cartea a IX-a, cap. V, 7, p. 380)

Aşadar, fiind stăpâni în Thessalia şi în Epir, în regiunea dintre Pind şi Olimp, deducem că macedonenii (respectiv aromânii) şi strămoşii lor, cauconii sau chaonii (care vorbeau limba ,,koine”, pe care o folosea şi Strabon, el însuşi fiind descendent din macedoneni, după cum vom vedea) sunt urmaşii predecesorilor cauconi, adică urmaşii eolienilor, care, am văzut, erau fraţi cu aheenii, amândouă aceste seminţii provenind din familia Aiakizilor – descendenţi ai lui Aiakos (Eac) sau Aiolos (,,Eol, zeul vântului”) – în special, ziceam, Peleu, fiul acestuia, Ahile, şi Aias, fiul lui Oileus (care, cu siguranţă, se referă tot la Eol, respectiv la eolieni).

Toţi aceşti eolieni şi aheeni veniseră cam pe la începutul mileniului al II-lea î. Hr., tocmai dinspre Podişul Pamir, şi se stabiliseră printre traco-geţii dintre Nistru şi Carpaţi, dar şi printre traco-geţii din Geţia Subcarpaţilor Meridionali şi printre traco-geţii pontici, la Scythia Minor (din Dobrogea de azi –  ,,ţara vânturilor, a lui Eol”! ), unde influenţa palasgă era puternică, datorită negustorilor, corăbierilor fenicieni, de origine semită (aramaică), ce se trăgeau, la rândul lor (după cum tot Strabon ne spune) din egipteni, ceea ce denotă, limpede, că pelasgii veniţi din Sumer, pe ,,via Eufrat”, s-au deplasat, mai întâi, pe nordul Africii, stabilindu-se în Egipt.

Numai după aceea şi-au extins supremaţia spre N., ocupând insulele Mării Egee şi, apoi, întreaga Grecie Continentală şi ajungând să stăpânească chiar ţărmii Pontului Euxin, întemeind aici, cred, primele colonii, cu mult mai înainte de a o face grecii, prin sec. VII-VI î. Hr.

Poate numai aşa se explică de ce macedonenii (molosii şi cauconii/chaonii Epirului) vorbesc în dialect aromân, având la baza limbii lor traco-geto-pelasga sau latina carpato-balcanică, ce este ramură a limbii latine primare sau prisce (bătrâne), provenită, la rându-i din simbioza a două limbi: traco-geta şi pelasga (aramaica).

Unii istorici şi geografi antici  (inclusiv Strabon) o numea limba ,,koine” (probabil, de la numele de cauconi/chaoni) şi era folosită, chiar şi-n scris, de către Strabon, în ,,Geografia” sa.

Iată ce ne spune marele geograf, referitor la cauconi/chaoni:

,,Theopompos susţine că sunt paisprezece neamuri epirote. Cele mai însemnate dintre ele sunt chaonii şi molossi, pentru că ei au domnit odinioară peste întreg Epirul, mai întâi caonii, iar mai pe urmă molosii care s-au dezvoltat mai mult, atât datorită înrudirii regilor lor – căci erau (atât eolieni, cât şi aheeni, n.n.) din familia Aiakizilor – cât şi pentru că la ei se afla oracolul din Dodona, care era vechi şi renumit”.

(Strabon, Geo., Cartea a VII-a, cap. V, p. 200)

Obs. Aici se cuvine să facem o scurtă precizare, care mi se pare că e absolut necesară, totuşi, şi anume că, în ,,Dacia preistorică”, N. Densuşianu ne spune foarte clar că în fiecare an, vara îndeosebi (în timpul secerişului), geto-dacii trimiteau la oracolul de la Dodona, din Epir (Macedonia), la cauconi-chaoni, cinci fecioare neprihănite, care duceau ofrande zeului Apollon.

Niciuna, însă, din cele cinci fecioare nu s-a mai întors vreodată acasă, ceea ce ne-ar face să credem că ele ori erau jertfite în cinstea lui Apollon, ori ajungeau vestalele acelui templu.

            De asemenea, se cuvine să facem o remarcă, deşi ea ar părea nefirească. Totuşi, parcă nu este chiar aşa, şi iată de ce.

            Mi se pare ciudată (aproape surprinzătoare!) apropierea dintre denumirile de cauconi/chaoni – Caicos (un râu din Capadocia, în N. V. Asiei Mici) şi Coisca (un pârâu ce curge la poalele Muntelui Cozia (Kogaionon - ,,Muntele Sfânt” al geto-dacilor), căci iată ce ne spune tot Strabon:

            ,,Dincolo de Pitane, la 30 de stadia (5,55 km) depărtare se revarsă (râul, n.n.) Caicos în golful numit Elaites. Pe malul celălalt al râului Caicos, la 12 stadii (2,22 km) depărtare de râu, se află Elaia, oraş eolic şi acesta, fiind staţiunea navală a Pergamului, aflată la 120 de stadia (22,20 km) depărtare de acesta”.

(Strabon, Geo., Carta a XIII-a, cap. 1, 67, p. 201-202)

Aplicând metateza (ca în cazul Kabyle – Cybele; Eposis – Esopis etc.) vedem coincidenţa ciudată dintre CAICOS – COISCA! Şi totuşi!...

Nu cred că această coincidenţă este absolut întâmplătoare, de vreme ce Strabon ne dă relaţii (în Cartea a VII-a, cap. III, 5, în special la p. 166-167) nu doar despre Zamolxis (despre care spune că, el a fost ales mare preot, al celui mai venerat zeu al lor, sau ,,…mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu” ), dar şi despre muntele sfânt, despre care se spune că ,,până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogoionom, la fel ca al râului care curge pe lângă el .

            Acest râu se numeşte şi azi, Clocotici (în gr. Kohlazon – de aici Kogaion/Kogaionon!) şi curge în spatele acestui munte sfânt, iar înaintea sa,  a Kogaionului, curge pârâul COISCA, despre care spuneam că, folosind metateza, este identic cu celălalt râu macedonean, CAICOS, ce curge în apropierea oraşului eolian (macedonean) Elaia, din N.V. Asiei Mici, acolo unde s-a născut şi Strabon, la Anasia (Amastris sau Sesamos), pe coasta Pontului.

Şi-apoi, să nu uităm că familia macedoneană a lui Strabon se trăgea din Dorylaos Tacticianul (Strategul), care, la rândul lui, se trăgea din ionienii veniţi din Carpaţi; poate chiar din zona Subcarpatică a Kogaionului!

Trebuie, de asemenea, să reamintim iarăşi că din acel rege, Doros, s-a născut Codros, ultimul rege al Atenei, care a fost alungat înspre părţile de răsărit ale Mării Egee şi-n N.V. Asiei Mici, în Cappadocia, unde, iată, s-a născut Strabon.

            Oare să nu-şi fi ştiut el decât neamurile apropiate (pe străbunicul său Lagetas, pe Dorylaos Tacticianul, pe fiica lui Lagetas – care era macedonean, şi pe bunica sa dinspre maică-sa ; pe Aimiates, bunicul său dinspre tată; şi pe Moaphernes, unchiul dinspre tată al mamei lui), sau poate că ştia şi cele mai adânci rădăcini ale neamului său traco-peleasg?!

            În ceea ce mă priveşte, închin să cred că ştia prea bine istoria neamului său din care se trăgea şi, în plus, sunt convins că vizitase Geţia, respectiv Muntele Kogaionon, de vreme ce dă relaţii uimitoare, referitoare nu doar la Zamolxis, Burebista, ori Decebal ş.a. daco-geţi, dar chiar şi despre Deceneu ne spune că studiase (se iniţiase, după modelul lui Zamolxis) tot în Egipt, informaţie pe care nu o mai întâlnim la alţi istorici şi geografi greci.

            Iată ce ne spune Strabon despre Deceneu:

            ,,Pentru convingerea poporului, el (Burebista, n.n.) a conlucrat cu Deceneu (sau Decaineos, cum îl numeşte într-alt loc, n.n.), un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a învăţat anumite semne prevestitoare, prin care desluşea vrerile divinităţii. În scurt timp, Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus, când am vorbit de Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţă-de-vie şi să trăiască fără vin”.

(Strabon, Geo., Carta a VII-a, cap. III, 11, p. 174)

Şi-apoi, să nu uităm că Strabon a fost contemporan cu Burebista şi, se pare, macedonenii din N.V. Asiei Mici, cât şi cei din Epir (Grecia de nord) erau în foarte bune relaţii, cerealele, sarea şi aurul Geţiei fiind produsele cele mai solicitate de cei din zona meridională, iar acest lucru e confirmat îndeosebi de descoperirile numismatice de la Buridava (Ocniţa-Cosota, Ocnele-Mari, jud. Vâlcea), precum şi ceramica elenă, în special renumitele amfore greceşti, în care negustorii îşi aduceau uleiul de măsline şi vinurile pentru rege îndeosebi, dar şi pentru oamenii de vază, chiar dacă, prin scoaterea viţei-de-vie, se instituise un aşa-zis embargou!

Dacă la un secol după Zamolxis, Platon venise în Dacia să se ,,documenteze” la medicii nostri, scriind chiar un catalog al plantelor medicinale şi, evident, efectul lor asupra unor boli (ori chiar metoda geto-dacă de tratare a întregului organism, spre a vindeca partea vătămată), de ce n-ar fi făcut-o, oare, şi Strabon (trei secole mai târziu) spre a-şi afla rădăcinile-i traco-gete, eoliene şi pelasge în acelaşi timp?!

În ce mă priveşte, eu cred că acest lucru s-a întâmplat!

În plus, mai avem încă un argument, pe care l-am expus într-un fragment precedent, ce l-am reprodus, care se referea la Neoptolemos, fiul lui Ahile, din care reieşea limpede că Strabon cunoştea rătăcirile triburilor atheene şi eoliene, care făceau parte din aceeaşi seminţie războinică, prin excelenţă, încât nu cred că e imposibil ca numele de ,,tiran”să se tragă tocmai de la ,,Tyras”, de la neogrecul ,,tiranic”.

Interesant e faptul că Diac. Prop. Univ. dr. Emilian Vasilescu, în ,,Istoria Religiilor”  spune despre ,,saci(care au pornit din Podişul Pamir, la începutul mileniului II î. Hr., şi au ajuns în Europa, cca două secole mai târziu) că erau, de fapt, sciţi, aceştia fiind cunoscuţi pretutindeni ca unii dintre cei mai viteji războinici ai tuturor timpurilor.

Iar dacă Neoptolemos, fiul lui Ahile, ridicase la Tyras (Cetatea Albă), pe Nistru (Tyras) un turn, în cinstea tatălui său mort sub zidurile Troiei în flăcări, spunem din nou că n-o făcuse întâmplător, ci ca oricine să ştie că de acolo pornise tatăl său, iar Insula Leuke (Insula Albă sau Insula Şerpilor), iarăşi nu fusese nici ea închinată întâmplător aceluiaşi erou legendar Ahile, ci ca să se ştie, că aici, între Nistru-Carpaţi şi Portul Euxin erau rădăcinile aheilor şi ale eolienilor, din care, iată, Strabon recunoaşte (în mod indirect) că se trage nu doar Alexandru Macedon, ci însăşi familia sa!

Poate că aceşti tyrageţi fuseseră împinşi spre sud tocmai de către acel trib al sacilor (sciţilor?!) iranieni, ori coborâseră împreună cu ei, deşi prima variant e cea mai plauzibilă, fiindcă, iată, macedoneenii (locuitori ai Epirului, Propontidei şi Cappadociei din N.V. Asiei Mici) erau urmaşii aheilor, eolienilor şi ai pelasgilor getici, care vorbeau traco-geto-pelasga, ci nu iraniana.

Şi-apoi, ei apar, iniţial, în Cappadocia, pe coasta N.V. a Asiei Mici, pe ţărmii M. Egee, în Câmpia Thebei, dinaintea Troiei (în ţinutul Troadei) sub numele de eolieni şi ionienii (veniţi din Carpaţi), alături de un neam înrudit,frigienii (dar şi de alte neamuri), ceea ce înseamnă că exodul lor spre sud se făcuse cu corăbiile:

,, În interiorul peninsulei sunt cuprinse următoarele neamuri: primii dinspre răsărit sunt paphlogonii, frigienii şi lycaonii, apoi bithynii, mysii şi Frigia Epictetos, precum şi Troada şi ţărmul hellespontic; dincolo de aceştia, la mare, sunt aşezaţi eolienii şi ionienii, dintre eleni; carienii şi lyenii dintre celelalte seminţii, iar în inima uscatului, lydienii.

Despre celelalte regiuni vom vorbi mai târziu. Cappadocia însă, împărţită de perşi în două satropii, după ce au preluat-o macedonenii, au văzut-o, parte cu voia lor, parte fără voie, preschimbându-se din satrapii în regenţe”.

(Strabon, Geo., Carta a XII-a, cap. 1, 3 şi 4,  p. 89)

Dacă chestiunea cu satrapiile şi cu preluarea acestora de către macedoneni  e ,,mai recentă”, trebuie să reţinem că eolienii şi ionienii (deşi, aici, cred că se referă mai mult la ,,carpi”) se constituie în aşa-zisul ,,al doilea val” al geţilor spre Marea Egee, primul ,,val” fiind, cred, al getulilor, sare, împreună cu pelasgii, întemeiaseră Troia.

            Spuneam aceasta, fiindcă după o altă informaţie a lui Strabon, aflăm că regele Troiei de dinaintea războiului troian fusese omorât, poate că chiar de aceşti eolieni şi ionieni (despre care face vorba Strabon), dar după ce ajunseseră, deja în preajma Olimpului (împreună cu o ramură a lor, frigenii) ei numindu-se, de acum, de la Olimp, mysi, nume ce derivă de la ,,mysos", care înseamnă ,,fag", deoarece ,,în părţile Olimpului se găseşte mult fag, acolo unde se spune că au fost expuşi cei decimaţi (adică ei, eolienii şi ionienii – strămoşii  macedonenilor – îi uciseseră pe băştinaşii pelasgi ai Olimpului Greciei, n.n.), ai căror urmaşi sunt mysii de mai târziu, porecliţi astfel după fag"

(Strabon, Geo., Cartea a XII-a, cap. 8, 3 p. 142)

            Obs.: De la aceşti ,,mysi", probabil, mai târziu, romanii au dat părţii sud-dunărene a Traciei numele de Moesia Superioară şi Moesia Inferioară.

            Dar Strabon continuă citatul şi ne spune foarte clar:

,,Iar mysii au locuit o bucată de vreme în preajma Olimpului, dar, după ce frigienii (o ramură înrudită cu mysii-macedonenii, n.n.) au trecut strâmtoarea din Thracia aici (adică, au trecut Helespontul şi-au ajuns în Cappadocia, n.n.) au ucis pe conducătorul Troiei, şi al teritoriului din vecinătate, ei s-au aşezat în aceste locuri, iar mysii, mai sus de izvoarele Caicului, în apropierea lydienilor".

(Strabon, ibidem,  p. 143)

            Dar plecarea lor (a cauconilor/chaonilor şi molossilor, seminţii epirote ale macedonenilor eolieni şi ionieni) nu s-a făcut de bună voie, evident, ci cu sila.

Mai precis, au fost alungaţi de aheenii lui Ahile, care a pus stăpânire nu doar pe Pelopones, Thessalia, Attica şi M. Egee, dar, alungându-i pe cei amintiţi înspre răsărit, au pus stăpânire pe toată Grecia Centrală.

            Şi, totuşi, pelasgii nu dispăruseră (nici n-aveau cum, de vreme ce ei fuseseră stăpânii întregii Grecii Continentale şi Maritime!) în vremea lui Ahile, ci fuseseră ori alungaţi, ori asimilaţi.

            În ce mă priveşte, înclin să cred că mai degrabă fuseseră asimilaţi, fiindcă aheii aveau, cu adevărat, ce învăţa de la ei.

            Totuşi, se pare că o parte din pelasgi au plecat de bună voie (ei nefiind, se ştie, prea războinici, ci mai bine zis, ,,mediatori" ), ci i-au însoţit pe cauconi/chaoni – strămoşii ai  macedonenilor – în exodul spre N.V. Asiei Mici, rămânând în Epir, cred, doar malossii (între Pind şi Olimp), unde urmaşii lor mai vieţuiesc şi astăzi.

            Nu este deloc lipsit de interes să vedem ce ne spune tot Strabon, referitor la strămoşii săi, pelasgii şi cauconii:

            ,,Într-adevăr, pe atunci mai dăinuia încă neamul pelasgilor şi cel al cauconilor, ca şi cel al lelegilor; în vremurile de demult, aceştia, aşa după cum s-a spus, au rătăcit la întâmplare (elenii le spuneau – ,,berze", n.n.) prin multe părţi ale Europei şi pe aceştia poetul îi face aliaţi ai troienilor, nu pe cei de pe ţărmul potrivnic. Cele ce se povestesc despre frigieni şi despre mysi sunt mai vechi decât războiul troian".

(Strabon, Geo., Cartea a XII-a, cap. 8, 3 p. 143)

            Şi iată cum se face că ,,Poetul Homer menţionează (în ,,Iliada" n.n.) neamurile troienilor şi seminţiile decurgând pomenite ca paflagoni, mysi (deci cauconi/chaoni, respectiv macedoneni, n.n.), frigieni, carieni, lycieni şi meoni, în loc de lydieni, ca şi alte seminţii necunoscute, cum sunt halizonii şi cauconii. În afara efectivului din Catalog, Poetul mai pomeneşte pe ketei, solymi, cilicieni din câmpia Thebei (din faţa Troiei, n.n.) şi pe lelegi".

(Strabon, Geo., Cartea a XIV-a, cap. 5, 23 p. 290)

Şi-atunci, cu cine au luptat, de fapt, grecii (aheii lui Ahile)?! Cu neamuri străine?! Nu! Ci mai degrabă cu cei din acelaşi neam, dovedindu-se că, ăntr-adevăr, cei mai aprigi duşmani sunt cei din neamul tău!

Căci ei s-au luptat cu fraţii lor! Aceasta, fiindcă chiar erau, cu asupra de măsură, neamuri războinice, prin excelenţă!

Dar, în acelaşi timp (cum ziceam ceva mai înainte) pofta de mărire, de expansiune l-a stăpânit nu doar pe Peleu (tatăl lui Ahile), dar mai cu seamă pe Ahile, şi chiar pe fiul său, căci Ahile nu l-ar fi ajutat pe regele Agamemnon să-şi pornească flota navală din Aulida spre Troia, dacă Agamemnon nu i-ar fi promis că-i va dărui mai multe oraşe, dacă-l va ajuta:

            ,,…în golful Messeniac şi în golful din continuare numit Asinaios, după Asine din Messenia, erau situate cele şapte oraşe, pe care le-a făgăduit Agamemnon (rege al Miceniei) vechi oraş în Argolida, în N.E. Peloponesului, erou al ,,Iliadei”, conducătorul oastei aheienilor în războiul troian, n.n.) că le va dărui lui Ahile:

,,Cardamila, Enopa şi Ira bogată-n păşune,

Pherai cea sfântă şi Antheia cea spornică-n pajişti, Aipeia cea minunată şi Pedasos cu belşug de podgorii”.

                    (Iliada – Homer )

            De bună seamă Agamemnon nu le-ar fi promis, dacă ele n-ar fi fost nici ale lui, nici ale fratelui său”.

(Strabon, Geo. Cartea a XVIII-a, cap. IV,1, p. 279)

Din fragmentul de mai sus deducem că Ahile (ajutându-l pe Agamemnon, la cererea acestuia, în războiul troian), nu era duşmanul lui Priam, regele Troiei, unde el, eroul ,,Iliadei” ştia, desigur, că acolo, la Troia, erau nu doar pelasgi, ci şi traci, tyragoţi, eolieni şi ionieni, dar şi multe alte seminţii.

Nici acea legendă (conform căreia, Paris, fiul cel mic al regelui Priam, a răpit-o pe frumoasa Elena, fiica regelui Menelaos) nu cred că are un sâmbure de adevăr, ci mai degrabă, repet, lăcomia tulbură mintea oamenilor într-atâta, încât nu-şi mai recunosc nici neamurile!

Ahile era stăpân în Marea Egee şi în Grecia Centrală (în Thessalia) şi, se subânţelege, era de temut de Agamemnon, care stăpânea N.E. Peloponesului.

Agamemnon şi-a dat seama că Ahile, oricum, cu vremea îi va fi un duşman de moarte şi că era nesătul de cuceriri şi de lupte, şi-atunci şi-a ascultat glasul sângelui neamului său peleasg, înţelept şi echilibrat, dar care, totuşi, gândea, iată, strategic: mai bine fă-te prieten cu vrăjmaşul tău, decât să-i aprinzi şi mai tare mânia!

Mângâie-l cu vorba, fă-i daruri, ori măcar promisiuni, şi atrage-l de partea ta! Asta, până ce-ţi vei atinge scopul...

Evident, e un fel de gândire machiavelică, însă sunt convins că astfel a gândit Agamemnon, atunci când i-a promis lui Ahile cele 7 oraşe, drept recompensă pentru faptul că-l va ajuta, în războiul contra Troiei.

            Dar nici Ahile, cu siguranţă, nu gândea mai prejos! Din contră, cred că visul său era acela de a deveni rege nu doar al Mării Egee şi al întregii Grecii Continentale, dar şi al Asiei Mici.

            Astfel au plecat din Aulida, din faţa portului oraşului Carkis, cu flota grecească şi cu gândurile învăluite în neguri de mărire şi slavă, neştiind că amândoi vor pieri!

Căci, într-adevăr, omul e stăpânit de visare deşartă, uitând că viaţa îi este în mâinile Celui de Sus, ci nu-n inima lor frământată de doruri, vicleşuguri şi-amar!...

            Odată plecată flota navală spre Troia, dorienii au atacat şi au cucerit nu doar Micene (capitala), dar şi Argosul, Tirintul şi Epidaur.

            Era la începutul sec. al XII-lea î. Hr., mai precis în 1135 î. Hr., fiindcă în al doilea an al asedierii Troiei, aceasta a căzut în mâinile grecilor.

            La întoarcerea din războiul troian, urmaşii lui Ahile (aheenii sau aheii) i-au bătut pe dorienii (descendenţi din ionieni) ce cuceriseră Peloponesul şi i-au alungat înspre răsăritul Mării Egee, în N. V. Asiei Mici, unde i-au colonizat.

            Şi mai deducem din citatul de mai sus că, după războiul troian şi moartea lui Agamemnon (asasinat de soţia sa, Clitemnestra,şi de amantul acesteia, Egist) dar şi a lui Ahile (căzut lângă zidurile Troiei în flăcări), urmaşii acestuia – Neoptolemos şi ceilalţi ahei –  au devenit nu doar stăpâni ai celor şapte oraşe promise de Agamemnon, drept răsplată, dar şi-au luat în stăpânire tot Peloponesul; ba, mai mult, au devenit stăpânii întregii Grecii Continentale şi maritime, dar şi ai N.V. Asiei Mici, ţinutul Troadei, cu toate oraşele şi satele mănoasei câmpii a Thebei, din faţa Troiei, pe care pe toate le-au pustiit.

Astfel, era nevoie ca acel ţinut al Troadei să fie repopulat, reconolizat, dar de data aceasta cu seminţii trace: molossi, frigieni, cilicieni, mysi, cauconi-chaoni ş.m.a., încât am putea spune că tyrageţii (geţii dintre Tyras (Nistru) şi Carpaţi) au ocupat de la pelasgi întreaga Grecie, ei (aheenii, ionienii, dorienii şi eolienii) fiind, de fapt, triburile aheenilor şi ale elenilor, termeni ce derivă, primul, de la Ahile, iar “elenice”, de la Hellen (strămoşul elenilor) cel din neamul traco-iranian al Aiakiyilor.

            ,,La venirea Heracliyilor, când Philonomos (probabil, rege pelasg, n.n.) a predat ţara dorienilor (proveniţi din ionienii geto-carpatici, n.n.) s-au strămutat în Laconia pe pământurile ionienilor, care şi astăzi se cheamă Achaia (de la Ahile, desigur, care a ocupat-o, fiindcă în vremea peleasgilor, regiunea din jurul Atenei se numea Attica, n.n.)”

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. 5,5, p. 288)

                Aici se cuvine să facem trei observaţii:

$11.      Se vede foarte clar că Ptolenomos (pelasgul cu rădăcini egiptene) era un om înţelept, de vreme ce a evitat lupta cu dorienii şi le-a predat ţara.

$12.      ,,Aheii din Phthiotida, o regiune a Thessaliei, au coborât spre sud şi au ocupat de la ionieni coasta nordică a peninsulei, numită de mai înainte Aigialos (,,ţărmul); apoi, după ei, Achaia, în sec, al XII-lea î,Hr. (deci după întoarcerea din războiul troian, n.n.)

(Note,. Cartea a VIII-a, 379, p. 655)

            Achaia era regiunea din nordul Peloponesului, între golful Corinthului, la nord; Elida, în vest; Arcadia, în sud şi Sycomia în est.

$13.      Philonomos a predat ţara dorienilor (descendenţi din ionieni). Aceştia (ionienii dorieni) s-au strămutat pe pământurile lui Philonomos, iar pe locurile rămase libere s-au strămutat (mai precis, le-au ocupat) aheii din Laconia, şi astfel, regiunea din jurul Atenei (întemeiată de egipteanul peleasg Kecrops) a primit numele de Achaia, de la aheeni, desigur.

Dar războiul troian (ca orice război, de altfel) a dus şi la o adevărată explozie a tehnicii şi a ştiinţei acelor vremi, dar mai ales a celor care au urmat, iar începutul a constat în ridicarea unor turnuri foarte înalte, faruri (uneori chiar observatoare, după cum vom vedea!), a căror menire era aceea de a ghida corăbiile pe timp de noapte (vezi            ,,turnul” lui Neopolemos, fiul lui Ahile, ridicat la Tyras, Cetatea Albă, pe Nistru, la gurile acestuia, ori Pharul lui Sostratos – sec. III î. Hr. – în Alexandria Egiptului; Sostratos fiind inginer şi arhitect grec); dar şi observatorul lui Zamolxes, de la Sarmizegetuza (sec. V î. Hr.); apoi, cele două observatoare ale lui Eudoxos (sec. IV î. Hr.), matematician şi astronom grec; prietenul şi colegul de studii, în Egipt, al lui Platon, care văzuseră, cu siguranţă, primul observator din lume, cel al lui Zamolxis, din Dacia; iar al treilea (în sec. II î. Hr.), cel al lui Perseus (179-168 î. Hr.), regele Macedoniei.

Se observă foarte bine că neamurile traco-geţilor erau extrem de inventive, toate aceste ,,realizări ştiinţifice” aparţinându-le strămoşilor noştri, încât gestul lui Neoptolemos (de a ridica un turn în memoria tatălui său, Ahile tyragetul, căzut sub zidurile Troiei) este demn de admiraţie, cum demnă de admiraţie este şi limba aceloraşi strămoşi ai noştri – limba traco-getă sau ,, koine”– despre care ştim, de acum, că această limbă, ,, koine” nu a fost folosită în vorbire şi-n scris doar de cel mai mare geograf al lumii antice (Strabon), dar a fost chiar limba textelor homerice, după cum susţin mulţi istorici şi lingvişti străluciţi.

Iată ce ne spune Strabon despre acel minunat turn ridicat de Neoptolemos, fiul lui Ahile:

,, La revărsarea (la liman, n.n.) fluviului Tyras (Nistru, n.n.) se află un turn zis al lui Neopolemos (fiul lui Ahile, n.n.) şi un sat numit Hermonactos. Dacă înaintezi pe acest fluviu în sus cale de 140 de stadii (25, 90 km.), întâlneşti, pe amândouă malurile lui, două oraşe; unul este Niconia, iar cel din stânga, Ophiussa. Locuitorii de pe malurile fluviului spun că, după alte 120 de stadii (22,20 km.) parcurse pe fluviu în sus, se găseşte un alt oraş. Pe de altă parte, la 500 de stadii (92, 50 km.) depărtare în linie dreaptă de la gura lui, în largul mării, este situată insula Leuke (Insula Albă sau Insula Şerpilor, n.n.), închinată lui Ahile (pentru că a aparţinut strămoşilor eolieni ai lui Ahile, n.n.)

(Strabon,  Cartea a VII-a, cap. III, 16, p. 176-177)

Acel turn al lui Neoptolemos, fiul lui Ahile, cred că a fost primul far din lume; el se afla, aşadar, la Cetatea Albă de azi, care, în sec. al XII-lea î. Hr., se numea Tyras; la fel ca şi fluviul la gurile căruia se afla – Tyras sau, azi, Nistru.

Credem că nu întâmplător ridicase Neoptolemos acel turn (far) la Cetatea Albă, când ar fi putut, mai degrabă, să-l facă la una din gurile Dunării (la Sulina, să zicem, de azi), dar se vede clar că-l ridicase în amintirea tatălui său, eroul  ,,Iliadei” lui Homer, căzut sub zidurile Troiei în flăcări.

Ar fi putut, mai degrabă, să-l ridice-n golful Pyreus, aproape de Atena, pe care, deja, o stăpânea, dar iată că a ţinut să-l facă la Cetatea Albă, ca să se ştie că de aici se trăgea neamul său aheo-eolian. Altminteri, nici nu se poate explica nici locul ridicării turnului (Cetatea Albă), nici numele Insulei lui Ahile (Leuke) şi nici locul înmormântării lui Ahile – pe ţărmii Helespontului, tumulul său, foarte înalt, văzându-se de foarte departe, din largul noianelor de ape ale strâmtorii ce desparte Europa de Asia!

Aici a găsit de cuviinţă Neoptolemos să-şi îngroape părintele, ci nu în insula Skyros, une, el, Neoptolemos, se născuse şi nici la Atena, ori în altă parte a Greciei Centrale!

Aşadar, considerăm că acolo, la Cetatea Albă, se născuse şi copilărise Ahile, fiul lui Peleu, iar acesta poate fi un argument în susţinerea ideii că ei, aheii şi eolienii să fi pornit cu corăbiile înspre sud, spre Marea Egee şi spre Grecia; că ei erau locuitorii spaţiului dintre Nistru-Carpaţi şi ţărmurile Pontului Euxin cu ţinutul Scythiei Mici, şi chiar sud-dunărean (N. Bulgariei şi E. Serbiei de azi).

Că e posibil, de asemenea, să-şi fi păstrat legăturile cu ,, fraţii lor”, cu care, în mod cert, erau în foarte bune relaţii comerciale.

Cu siguranţă că grâul Basarabiei de azi, mierea, pieile de bovine (pentru corturile militare şi pentru pânzele de corăbii) erau încărcate pe corăbii aici, ,, la revărsarea (în mare, n.n.) fluviului Tyras” şi vor fi fost duse în Grecia, mai ales în Thessalia, dar şi-n Pelopones şi-n insulele Mării Egee, în Arhipeleagul Cicladelor şi Sporadelor, încât nu întâmplător nu e nici faptul că o insulă din Sporade se numea chiar Charpathos, al cărui oraş principal era Nysiros (Nistru?!).

Acesta să fi fost numele ionic şi aheian-eolian al Nistrului, ei, ionienii, venind dinspre Carpaţi şi Nistru?!

Tyras să-l fi numit tribul iranienilor sciţi?! Greu de răspuns.

            De vreme ce, însă, Tyras se numeau atât fluviul cât şi Cetatea Albă, înclin să cred că denumirea de Tyras e de origine iraniano-scitică, iar Nistru, de origine tracă!

            Că, într-adevăr, nimic n-a fost întâmplător atât în ridicarea turnului lui Neoptolemos pe Tyras, nici denumirea insulei lui Ahile (Leuke), ori ridicarea tumultului lui Ahile tot în margini de ape (pe ţărmii Helespontului), ne-o spune, indirect, iarăşi acelaşi neobosit Strabon, el însuşi trăgându-se din neamul nostru:

            ,, ...într-adevăr, odată după ocolul acestui cap (al Laciniului, din zona Crotonei, în S. Italiei, n.n.) apăreau oraşele aheilor, care astăzi nu mai există, afară doar de Tarent, dar asupra ruinelor acestor aşezări merită să zăbovim ceva mai mult.

12. Primul dintre ele este Crotona (unde, peste 7 secole, avea să meargă şi Zamolxes, n.n.), situat la 150 de stadii (27,75 km.) de Lacinima, şi tot aici se afla un râu, Aisoros, un port şi încă un râu, Neaithos, al cărui nume se spune că se trage de la următoarea întâmplare.

            Se povesteşte că aheii care rătăceau pe mare în urma războiului troian au nimerit lângă această coastă şi au debarcat ca să cerceteze locurile. Femeile troiene pe care le aducau cu ei (pe care le răpiseră din Troia, n.n.) ostenite de atâta călătorie pe mare, când şi-au dat seama că vasele au rămas fără nicun bărbat, le-au dat foc. În felul acesta se văzură siliţi (ei, aheii, n.n.) să se aşeze în aceste părţi dar în acelaşi timp ei înşişi au băgat de seamă cât de roditor era pământul de aici”.

(Strabon, Geo. Cartea a XVI-a, cap. I,12, p. 88-89)

Observaţie: Oare oraşul Tarent al aheilor (care, după răzbiul troian, şi-au întemeiat o colonie în S. Italiei), să derive de la oraşul Tirint, din N. E. Peloponesului, iar acestea, amândouă, să derive de la oraşul şi fluviul Tyras?!

Eu cred că da, fiindcă toate trei au aparţinut aheilor.

Iată, aşadar, un argument în plus că aheii erau tyrageţii dintre Nistru-Carpaţi şi Pontul Euxin (regiunea Scythia Minor)!

            Deci, aheii (tirageţii) au fost cei care au întemeiat primele colonii greceşti în Sicilia şi în S. Italiei, după războiul troian (1136 î. Hr.).

            Un argument aparte (adică special) îl aduce însuşi marele poet Homer, care, referindu-se direct la ahei, ne spune foarte limpede:

            ,, Homer creează deosebirea prin epitete în această omonimie, numind Thessalia Argos Pelasgic(on); ,, Iarăşi pe câţi locuiau în Argos Pelasgic”. Peloponesul îl numeşte Argos Achaic”:

Dac-om ajunge-n Argos-Achaic; ,, Sau nu era din Argosul Achaic”, arătând aici că peloponesienii purtau şi un nume-aparte, de achei, care avea un alt sens (adică, de tyrageţi?! n.n.)”.

(Strabon, Geo. Cartea a XVIII-a, cap. VI, 5, p. 294)

Observaţie: De aici deducem că, într-adevăr, aheenii şi eolienii (adică tyrageţii) invadaseră, în primul rând, insulele Mării Egee; apoi, cuceriseră cea mai mare parte a Peloponesului (la începutul sec. al XII-lea, î. Hr.), după care a urmat aproape toată Grecia Continentală: Thessalia (între Pind şi Olimp – Grecia Centrală), Achaia (în N. Peloponesului – Grecia Centrală) şi N. E. Peloponesului.

Nu întâmplător au dorit să pună mâna pe Thessalia, ci au ştiut prea bine ce doreau, fiindcă Thessalia, se pare, era, de fapt, vestita, legendara Arcadie – ţinutul vieţii idilice, patriarhale; a vremii paşnice şi înţelepte din timpul dinastiei pelasgilor, care, pe la-nceputul mileniului al II-lea î. Hr. (după cum ne spune N. Densuşianu, în ,,Dacia preistorică), stăpâneau pretutindeni în acest spaţiu, încât domnia sa spune că ,,toată Grecia era pelasgică”.

            Chiar din fragmentul de mai sus se observă foarte bine că între limba tracă (vorbită de tyrageţii aheeni şi eolieni, dar şi de ionienii-dorieni din Carpaţi) şi limba pelasgă (aramaică) a avut loc o simbioză, din care a rezultat limba traco-getă, vorbită, iată, exact de macedoneni, de molosii şi cauconii (chaonii Epirului şi ai ţărmurilor Pontului), adică de aromânii/vlaşii de astăzi (urmaşii traco-geţilor şi ai pelasgilor), chiar între Pind şi Olimp, adică în centrul Greciei Continentale, mai precisîn Macedonia.

            Limba aromână (pe care unii o mai numesc şi ,,koine”, de la neamul trac al cauconilor/chaonilor; limbă folosită de Strabon; limba textelor homerice)stă la baza limbii române, fiind, aşadar, un argument în plus că ei, tyrageţii, sunt strămoşii aheilor, al căror nume derivă de la Ahile.

Strămoşii lor coborâseră, spuneam, înspre sud, cucerind de la pelasgi toate insulele din Marea Egee; dar şi mare parte din N. V. Asiei Mici (ţinutul Troadei, cu mănoasa câmpie a Thebei); apoi, Peloponesul, Grecia în întregime, după care a urmat chiar strălucitoarea Troie, aceasta cedând în al doilea an al acelui vestit război troian aproape fratricid!

            Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns, urmaseră noi cuceriri în Sicilia şi în S. Italiei.

            După cum se vede, triburile elenice erau, prin excelenţă, războinice, asemeni confraţilor lor iranieni: mezii, perşii şi parţii, încât nu e de mirare de ce, peste mai bine de 1200 de ani, Decebal avea să trimită o solie (pe Chalindromos) la parţi (la regele Pacorus), să-i ceară ajutor împotriva romanilor, care, şi aceştia, se ştie, făceau parte tot din neamul nostru traco-get, venerându-l pe Enea T. (Troianul), aşa cum o făcea, de exemplu, Împ. Traian!

            Ce mică e lumea! Cum sună sângele în neamuri de-un fel! Aceeaşi poftă de-averi, din veac până azi!

            Dar să rămânem tot la ahei, căci ei sunt cei care stăpânire au pus aproape pe două milenii de istorie, de cea mai frământată istorie a lumii acesteia!

            ,, Timp de douăzeci de ani, aheii au continuat să aibă un scrib şi doi strategi (desemnaţi) în fiecare an.

Sfatul obştei li se întrunea într-un singur loc (numit Hamarion) (sau ,, Dumbrava sfântă a lui Zeus” – loc de adunare a ligii aheenilor; după cca 600 de ani, Zamolxes avea să construiască şi el, la Sarmisegetusa, un Megarion, adică un fel de Senat al obştei dacice, n.n.), în care ei discutau despre afacerile publice la fel ca ionienii de mai înainte (care cuceriseră Atena de la pelasgi, cu oraş şi cu legi drepte, pelasge, cu tot, n.n.).  Apoi au socotit cu cale să-şi aleagă un singur strateg.

Pe când îndeplinea această funcţie, Aratos (şeful ligii acheene, din 251 î. Hr., a cucerit Corinthul şi Acrocorintul în 243 î. Hr.; în 213 î. Hr. a fost otrăvit de Philippos al V-lea al Macedoniei, n.n.) i-a luat lui Antigonos Acrocorintul şi a adăugat la teritoriul acheilor oraşul Corinth, precum şi patria sa. Totodată a mai alipit şi pe megarieni şi, punând capăt regimurilor tiranice (pelasge) din fiecare regiune, a cuprins în neamul acheilor pe cei eliberaţi...A scăpat astfel Peloponesul de tirani, încât şi Argos şi Hermiona ca şi Phlius şi Megalopolis, ultimul fiind cel mai mare dintre oraşele Arcadiei, au fost alipite la achei, la data când aceştia au cunoscut cea mai mare dezvoltare.

            Era pe vremea când romanii, alungând pe carthaginezi din Sicilia, au pornit expediţia împotriva gallilor din preajma Padului”.

(Strabon, Cartea a VIII-a, cap. 7, 3, p. 314-315)

După cum am văzut, Strabon ne-a spus foarte clar că, la sfârşitul războiului troian, aheii i-au alungat pe ionienii din Pelopones şi s-au extins în toată Grecia Continentală.

E drept că aproape 1000 de ani a durat cucerirea Greciei pelasgice, continentale şi maritime, de către ahei (din cca. 1300 î. Hr. până în sec. III, î. Hr.); prin macedonenii lui Philippos, urmaşi ai aheilor.

            Cât priveşte afirmaţia că pelasgii instituiseră un regim tiranic, nu puteam fi de acord cu Strabon. Din contră, pelasgii aveau cele mai bune orânduieli!

E bine să nu uităm de Minos şi de palatul cu labirintul său de la Cnossos (unde se făceau experimente genetice!!), de vechea şi strălucita civilizaţie minoică, aşa-zis cretană, care folosea scrierea hieroglifică, cu ideograme şi pictograme, asemeni egiptenilor, dacilor şi dravidienilor din N. Indiei!

            Să nu uităm, de asemenea, de Lycurg şi de marii legistatori cretani, care prin legile lor drepte, i-au ,,domolitpe oameni, înţelepţindu-i!

            Citatul ce urmează cred că va veni în susţinerea afirmaţiilor ce le-am făcut mai sus:

            ,, Fiecare din cele douăsprezece districte ale Achaiei fusese alcătuit din şapte sau opt localităţi, aşa de înfloritoare a ajuns să fie populaţia regiunii”.

(Strabon, Cartea a VIII-a, cap. 7, 5, p. 316)

Se observă, aşadar, că aheii nu erau doar foarte buni războinici, dar, datorită influenţei pelasgilor, deveniseră şi foarte buni administratori.

Credem că buna organizare a serviciului administrativ o preluaseră, ziceam, de la pelasgi, deoarece acelaşi lucru l-am observat şi la fenicienii pelasgi din Egiptul antic, mai ales la cei din Egiptul de jos, de lângă Alexandria, de la Memphis, unde fenicienii aplicau aşa-zisa ,, Teorie a lui Pitagora” (dar şi ,, teoria numerelor” – tabla înmulţirii), îndeosebi primăvara, în timpul revărsării Nilului, când hotarele ogoarelor trebuiau recalculate.

Dacă, de exemplu, Homer vorba, în ,, Iliada”, de ,, Argosul Pelasgicşi apoi, de ,, Argosul Achaic, acelaşi lucru îl va susţine (întărindu-l) şi Strabon, tocmai spre a pune mai bine în evidenţă, calităţile deosebite ale neamului său traco-peleasg, din care, se vede, se trăgea cu mândrie:

,, Se spune că acheii din Phthiotida (o regiune a Thessaliei, n.n.) care au venit împreună cu  Pelops în Peloponez, au populat Laconia; ei într-atâta s-au distins în virtute, încât Peloponesul, numit Argos vreme îndelungată, a primit atunci numele de Argosul Achaic, şi nu numai Peloponesul, ci cu osebire Laconia a fost numită astfel.

Iată versul poetului (Homer, n.n.):

Unde era Menelaos?

Nu cumva în Achaicul Argos? –pe care unii îl interpretează astfel: Nu cumva era în Laconia?”

(Strabon, Cartea a VIII-a, cap. 5, 5, p. 288)

Se pare, iată, că aheii erau plini de virtute, de vitejie, de inteligenţă!

Doar astfel se explică marea lor expansiune înspre sud şi cucerirea întregii lumi pelasge meridionale!

Urmaşii aheilor, adică macedonenii, nu şi-au dezminţit calităţile lor de mari luptători, culminând cu Alexandru Macedon, a cărui stăpânire se întinsese din Macedonia până în India!

Se spune că, la începutul sec. al II-lea, d. Hr., pe când Împ. Traian ajunsese în Golful Persic şi văzând o corabie cu pânze pierzându-se spre E., ar fi zis generalilor săi: <<O, cât aş vrea să merg şi eu cu corabia aceea spre India!...>>, semn clar că-l admira pe Alexandru Macedon, care era descendentul aheilor şi ajunsese, într-adevăr, în India, adică acolo de unde veniseră o parte din strămoşii săi iranieni, cei din tribul ,,sacilor”!

Evident, ar fi nedrept să credem, că doar unul din cele patru ,,triburi elene(şi anume, aheii) cuceriseră lumea pelasgă a Greciei, şi să nu revenim la ionienii carpatini, din care au descins dorienii, altimul rege al Atenei de dinaintea războiului troian fiind Codros, fiul lui Doros!

Strabon, se vede, este adeptul adevărului, asemeni lui Aristotel Stagiritul, care, şi el, era (asemeni lui Strabon) tot de origine macedoneană; fusese chiar profesorul lui Alexandru Macedon la curtea din Pella, a regelui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon; îl şi-nsoţise, pe acesta din urmă, în campania sa din Asia, împotriva perşilor.

Iată ce ne spune Strabon despre ionieni:

,,La înapoierea Heraclizilor, ei (ionienii, n.n.) s-au întors din nou la Atena, fiind alungaţi de ahei. De aici, apoi, au trimis o colonie ionică în Asia (Mică, n.n.) în frunte cu Codrizii (de la regele Codros – traco-get, clar; deci, ionienii veniseră din Carpaţi iar aheii, de pe Nistru/Tyras, din Basarabia de azi, n.n.); au întemeiat astfel 12 oraşe pe coasta Cariei şi a Lydiei, grupându-se într-atâtea aşezări câte avuseseră şi în Pelopones. (Aşadar, ionienii carpatini trecuseră Dunărea şi invadaseră Haemusul/Balcanii, punând stăpânire pe Macedonia, Rodope şi Pelopones, n.n.)

Aheii erau phthioţi de neam (erau din Phthiotida, o regiune a Thessaliei; au coborât spre S. şi i-au ocupat şi alungat pe ionieni; apoi, au ocupat Achaia în sec. al XII-lea, î. Hr., căreia i-au pus numele de Achaia de la Ahile, desigur, n.n.) şi locuiau în Lacedemona (adică în Pelopones, n.n.)”.

.

(Strabon, Cartea a VIII-a, cap. 7, 1, p. 312)

Observaţie: Acheii phthioţi sunt locuitorii celei mai vechi regiuni a Eladei, care a purtat numele de Achaia, anume o porţiune a regiunii Phthiotida (Phthiotis) din Thessalia, unde, după legendă, a domnit Achaios, nepotul lui Hellen, de la care şi derivă denumirea de ,,triburi elenice”.

Aşadar, ionienii veniseră din Carpaţi, iar dorienii (numele le vine de la regele lor, Doros, de lângă Parnass, care era fiul lui Hellen; acesta, era fiul lui Deucalion, iar acesta era fiul lui Ion – din care derivă numele de ionieni) erau o ramură a lor, încât, iată, aveam dovada că în sec. al XII-lea î. Hr., aheii i-au împins pe ionieni înspre E. Greciei, spre răsăritul Mării Egee şi N. V. Asiei Mici.

Astfel, ionienii au părăsit Attica (regiunea din împrejurimile Atenei) şi s-au îndreptat înspre Răsărit, întemeind colonii în Asia Mică, sub conducerea lui Neleus, şi a altor fii ai regelui traco-get Codros.

Aici, ionienii au întemeiat 12 oraşe pe coasta de N.V. a Asiei Mici: Phocaia, Smyrna (Izmir),Clazomenai, Erytrai, Teos, Lebedos, Colophon, Ephes, Priene, Milet.

            Dar colonii au întemeiat şi în insulele vecine, Chios şi Samos, unde, în sec. VI, î. Hr., se va naşte Pithagora, cel care va studia aici (la Şcoala lui Pherekydes) împreună cu Zamolxis.

            Iată, aşadar, că nu întâmplător traco-geţii ionieni păstrau legăturile de rudenie şi foarte bunele relaţii economice cu fraţii lor din Carpaţi, de unde plecaseră, poate, prin sec. XIV - XIII î. Hr.; coborâseră dincolo de Dunăre şi şi ocupaseră Macedonia, Rodope, Peloponesul şi Grecia Centrală (Attica).

            Ceilalţi traco-geţi, tirageţii dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, tot cam pe atunci coborâseră înspre S. şi ocupaseră toate insulele din Marea Egee, fiind corăbieri vestiţi.

Aşa de puternici şi de vestiţi erau, că aveau nu doar o insulă ce purta numele locului lor de baştină – Insula Charpathos – dar şi o mare – Marea Carpatică –ce se-ntindea până la Marea Lybiei!

            Apoi, ocupaseră cea mai mare parte a Peloponesului (N. şi N.V. Peloponesului); intraseră, astfel, în Thessalia şi-n Attica, în legendara Arcadie, şi-i alungaseră, iată, pe fraţii lor, ionienii din Carpaţii Meridionali şi din interiorul arcului carpatic, încât aceştia au fost nevoiţi, ziceam, să se retragă spre răsăritul Mării Egee, în N.V. Asiei Mici (poate chiar în regiunea Troadei), la tracii troieni, pe care, cu siguranţă, i-au sprijinit în războiul troian, spre a se răzbuna împotriva acheilor ce-i alungaseră din Grecia.

            Cred că aşa se explică de ce aceşti aşa-zişi ahei (care, erau, de fapt, ionieni, descendenţi din regele traco-get Codros) s-au retras (după războiul troian) nu cu aheii, care răpiseră femeile şi fecioarele troienilor (vezi pe Crisseis!) şi le duseseră în S. Italiei, ci ei, ionienii (mai precis getulii despre care ne vorbeşte limpede tot Strabon) s-au dus în munţii Lybiei şi-n părţile Cartaginei, pe ţărmi Africii, însoţindu-i, probabil, pe pelasgi, împreună cu care apăraseră Troia.

            De n-ar fi fost duşmani (cu toate că atât aheii tyrageţi cât şi ionienii carpatini erau fraţi, adică traco-geţi!) n-ar fi plecat unii într-o direcţie, iar ceilalţi, în alta, ci ar fi mers împreună, întemeind noi colonii.

            Aşadar, în războiul troian, tyrageţii lui Ahile s-au confruntat nu doar cu troienii propriu-zişi/pelasgi, conduşi de Priam (regele Troiei), dar şi cu ionienii lui Codros.

            Atunci, acolo, la Troia, regele Priam a fost ucis de Neoptolemos, fiul lui Ahile,chiar lângă un templu, lângă altarul sacru al templului, sperând a nu se comite asupra sa un sacrilegiu:

            Neoptolemos, însă, a fost crunt şi neiertător! O moarte pe măsură a primit, însă, şi el, ceva mai târziu! Şi tot într-un loc sacru – la oracolul din Didyme. L-a omorât un om din Delfi!

            Astfel, a căzut Troia, strălucitoarea capitală a tracilor şi a pelasgilor!...

            Dar să revenim la ,, eleni”.

Până acum, după cum se vede, avem foarte clar convingerea că cele patru ,, triburi elene” (aheii, eolienii, ionienii şi dorienii) au venit din spaţiul Carpato- Nistreano- Pontic; că dorienii descind din ionienii lui Codros, coborâtori din Carpaţi; aheii, din tyrageţii de pe Nistru şi până la Carpaţii Orientali; eolienii, din Schytia Minor, ţărmii Pontului Euxin.

Aşadar, aşa se explică de ce, repet, Neoptolemos, fiul lui Ahile, a ridicat un turn la gurile Nistrului Tyras, la Cetatea Albă de azi, turn ce nu putea fi decât un far.

Primul far din lume!

Astfel, putem spune încă o dată, că nu Sostratos (inginer şi arhitect grec) este primul care a ridicat un far (Pharos) pe insula din partea dreaptă a postului mare din Alexandria Egiptului (postul se numea, în gr., Eunostos, adică ,, Întoarcere bună!).

            De n-ar fi avut nicio legătură cu Basarabia, cu Tyrasul (Cetatea Albă), de bună seamă că n-ar fi ridicat acolo primul far din lume.

Şi asta, la foarte puţină vreme după războiul troian, că doar în cinstea tatălui său, Ahile, îl ridicase!

E limpede că ei, aheii lui Ahile, de acolo, de la Nistru, se trăgeau!

            Singurul trib, căruia nu-i găsim (la Strabon) provenienţa e cel al eolienilor.

Numele lor, în greceşte, vine, desigur, de la Aiolos, adică ,, Eol, zeul vânturilor”.

            Etimologia termenului AIOLOS e, clar, traco-getă. E posibil ca eolienii să fie locuitorii ţărmului Pontului Euxin şi, evident ai Schytiei Minor, ai Dobrogei de azi –       ,, ţara vânturilor”, cum îi zicea  Geo Bogza, având în vedere Borealul (Boreas), adică acel vânt năpraznic, Crivăţul, care venea (vezi chiar numele) dinspre Crimeea.

            Totuşi, vom vedea într-un alt fragment al ,,Geografiei” lui Strabon, că acesta spune limpede că aheii şi eolienii sunt fraţi; adică provin din acelaşi neam şi, evident, din aceleaşi locuri (de pe Tyras/Nistru!).

            Iată citatul:

            ,,Dar ionienii în curând au fost izgoniţi de ahei, care erau o seminţie eolică”.

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. I, 2, p. 244)

Deci, aheii şi eolienii veniseră pe ,,via maritimă”, iar ionienii şi dorienii veniseră pe ,, via Hemus/Balcani”, trecând Dunărea şi invadând Macedonia, Rodope, Pelopones şi Grecia Centrală!

Că neamul ionienilor şi al dorienilor venise în Grecia cu cel puţin un secol mai înainte de a veni aheii şi eolienii în Marea Egee, mai întâi, şi-apoi în Grecia Continental-Centrală, nici nu mai încape îndoială, căci iată ce ni se spuneîn următorul fragment:

,,Ţărmul de la Thermopylai până la gura Geneului şi de la promontoriile Pelionului (derivă, evident. de la Peleu, tatăl lui Ajile, n.n.), având vederea spre răsărit şi spre coastele de miazănoapte ale Eubeii, aparţine Thessaliei maritime (pe aici intraseră – din Marea Egee – aheii în Grecia Centrală, n.n.).

Părţile dinspre Eubeia şi dinspre Thermopylai le ocupă malienii şi aheii phthioţi, în vreme ce spre Pelion locuiesc magneţii.

Acestei laturi a Thessaliei să-i zicem, aşadar, răsăriteană şi maritimă. De alte două laturi, şi anume pe una dinspre Pelion şi Peneu, spre inima uscatului (Grecia Centrală, n.n.) vecini le sunt macedonenii până la Paeonia şi la neamurile Epirului (molossii, cauconii/chaoni etc., n.n.), pe alta, dinspre Thermopylai, se înalţă, paraleli cu macedonenii, munţii Oitaia şi Etolici, care ating aşezările dorienilor şi Parnasul. Să-i zicem deci laturii dinspre macedoneni nordică, iar celeilalte, sudică”.

(Strabon, Geo. Cartea a IX-a, cap. V, 1, p. 376)

Observăm, iată, că dorienii (descendenţi din ionieni) locuiau în ,,latura nordică” a Macedoniei, ceea ce ne întăreşte convingerea că, ionienii şi dorienii, veniseră-n Grecia Centrală (dar şi-n Pelopones) pe uscat, coborând din Carpaţi şi traversând Dunărea.

Coborâseră înainte ca tyrageţii nysirieni (de la Nistru) şi eolieni (de pe ţărmii Pontului Euxin) să invadeze, mai întâi Marea Egee şi, apoi, Peloponesul şi Thessalia.

            Cu alte cuvinte, tribul iranian al  ,,dacilor (sau  ,,sai”,  ori  ,,dai; respectiv, ,,dacii) să se ramifice în cele patru seminţii (aheii, eolienii, ionienii şi dorienii), care, împreună cu tracii nord şi sud dunăreni (geţii),au ocupat întreaga Grecie pelasgă, întemeind, astfel, Elada!

            Ce ne surprinde, însă, la Strabon e faptul că, uneori, şi în mod voit, ne-ar da de înţeles că ionienii s-au  ,,metamorfozat în ahei, ca şi cum şi-ar spune în sinea sa, că el descinde, totuşi, din Carpaţii Getici, de sub Muntele Sfânt al dacilor – Kogaionon.

Evident, că n-o face în mod direct această  ,,zicere:

            ,,Se povesteşte (dar nu sune de către cine! n.n.) că şi locuitorii din Pont, care poartă numele de ahei, sunt colonişti de-ai orchomenilor, care au pribegit în acele locuri împreună cu Ialmenos (şef al beoţienilor,menţionat de Homer în  ,,Iliada”, II, 515; IX, 82, n.n.), după luarea Troiei”.

(Strabon, Geo. Cartea a IX-a, cap. 2, 42, p. 357)

Dar aheii n-au fost ,,colonişti” (adică, n-au fost colonizaţi) înainte de luarea Troiei, ci după aceea.

Cei care au fost alungaţi din Grecia, înainte de războiul troian, şi care s-au stabilit în regiunea Troadei şi în Capadocia pontică, au fost ionienii şi dorienii.

Fuseseră alungaţi de ahei!

            Acum, însă, Strabon vrea să ne sugereze că aheii (vechii tyrageţi – în iraniană; nysirienii – în tracă, se pare!) ar fi, de fapt, ionienii care, într-adevăr, îi ajutaseră pe troienii pelasgi să lupte împotriva lui Ahile.

            E posibil, însă,ca aşa-zişii ,,achei” să fi fost nu cei din Achaica Greciei, ci să fi fost eolienii, despre care am mai vorbit, atunci când am spus că, se pare, locuiseră pe ţărmii Pontului Euxin (mai precis în Dobrogea de azi, în ,,ţara vânturilor” – ,,ţara lui Eol”!) şi care coborâseră înspre S. odată cu tyrageţii...

Aceştia, oare, şi pelasgii (care veniseră din Sumer pe ,,via Eufrat”) să fie întemeietorii Troiei?!

Nu în traco-getă e inscripţionat şi Inelul de la Ezerovo, dar şi brăţara din Tezaurul de la Pietroasa?!

Nu zicea însuşi Împ. Traian că se trage din Enea T. (Troianul)?!

            Poate că dorul de ţărmurii Pontului, de talassa, de freamăt de ape să-i fi determinat pe acei aşa-zişi ,,achei” (care, sigur, erau eolieni), ce locuiseră, iată, în Achaia, să se-ndrepte iarăşi spre Pont şi să întemeieze colonii.

Dar asta, ziceam, doar după războiul troian, după cum (aţi văzut) spune chiar Strabon, deşi părerea noastră e că nu aceştia (despre care el face vorbire) au fost primii achei (eolieni) care au ajuns în părţile Troadei, ci înaintaşi de-ai lor, în primul ,,val”!

            Repetăm prin a zice că ionienii au ajuns în Grecia Centrală înainte de aheeni, iar argumentul cel mai plauzibil îl reprezintă chiar regele Codros (rege dorian – descendent din Doros, ionianul), care a fost ultimul rege al Atenei.

            Alungându-l pe Codros (pe ionieni şi pe dorieni, desigur) înspre părţile de răsărit ale mării Egee şi-nspre N.V. Asiei Mici, acheenii de-abia atunci au ajuns să stăpânească toată Grecia.

            Deci, ionienii şi dorienii (ce locuiseră-n Attica – zona Atenei, care, după ocupare de către ahei, se va numi Achaia) sunt cei care au venit în Troada în aşa-zisul ,,al doilea val” elenic, ca să-l numim astfel, spre a arăta că e vorba de acelaşi neam al traco-geţilor?!

            Că ionienii au fost cei care s-au confruntat (primii) cu pelasgii, stăpânii Greciei, ci nu aheenii, o recunoaşte chiar Strabon:

,,Această regiune (ce s eîntinde de-a lungul ţărmului peloponesiac al golfului Corint; se mai numeşte Aigialos sau ,,Ţărmul”, numele vechi al Achaei. Deci, această regiune a fost cucerită de acheeni de la ionieni, n.n.) o stăpâneau în vechime ionienii, care erau din neamul atenienilor (Aşadar, pelasgii lui Kecrops se ,,încuscriseră” cu ionienii din Carpaţi, n.n.).

Numele ei vechi era Aigialeia (Agigea, din Dobrogea,să derive de la, iniţial, Aigialeia; apoi, Agigeia, Agigea?!

De aici, din Dobrogea, să fi plecat ionienii în Pelopones?!

E, totuşi, greu de crezut! Poate, doar, dacă ei, ionienii, vor fi fost, cumva, ramura carpatină a eolienilor, din care, prin înrudire cu întemeietorii pelasgi ai Atenei, s-a format neamul atenienilor! n.n.), iar al locuitorilor, aigialei”.

(Strabon, Geo. Cartea a XIII-a, cap. 7, 1, 42, p. 312)

Dar Strabon ne mai spune un lucru extrem de interesant, referitor la limba ce-o vorbeau ionienii şi eolienii, şi anume că aveau o limbă comună, lucru absolut firesc, de vreme ce atât ionienii cât şi eolienii erau traco-geţi:

,,Elada are multe neamuri; ea cuprinde cel puţin atâtea seminţii câte dialecte elene am găsit aici.

Cu toate că dialectele sunt, de fapt, patru la număr, dialectul ionic spuneam că este unul şi acelaşi cu vechiul Attic (pentru că şi atticii de pe atunci se numeau ionieni şi din Attica se trag ionienii [Deci, ionienii şi atenienii – mai precis, dorienii – din Attica, se subînţelege că proveneau dinspre zona Carpato-Nistreană, fiind fraţi, de vreme ce vorbeau aceeaşi limbă! n.n.], care s-a aşezat în Asia [în N.V. Asiei Mici, în regiunea Troadei, n.n.] şi care s-au folosit de limba zisă acum ionică), iar dialectul doric (dorienii, după regele lor, Doros, din care a descins Codros, ultimul rege al Atenei, n.n.) a fost acelaşi cu cel eolic (Cum eolienii erau fraţi cu aheenii şi cum toate cele patru ,,triburi elene vorbeau aceeaşi limbă – limba ionică sau traco-getă,vrem încă odată confirmarea faptului că toate cele patru triburi elene erau traco-gete şi toate foloseau traco-geta, atât la N. cât şi la S. de Dunăre.

Aşa se explică de ce atât Inelul de la Ezerovo cât şi brăţara din Tezaurul de la Pietroasa, provenind din Histria, sunt scrise în limba traco-getă, pe care, iată, o numeşte ,,ionică, iar el, care vorbea aceeaşi limbă, ca şi Homer, folosea limba ,,koine”, adică tot traco-geto-pelasga! n.n.).

Într-adevăr, toţi cei din afara Isthmului, spre deosebire de atenieni,megarieni şi de dorienii Parnasului, şi astăzi se mai numesc eolieni. Şi s-ar putea ca dorienii, cum erau puţin numeroşi şi ocupau o regiune aspră, prin însăşi izolarea lor, să fi contribuit la diferenţierea continuă a limbii şi a datinelor proprii, faţă de restul neamului, cu toate că înainte făceau parte din aceeaşi seminţie (adică traco-getă, n.n.).

De fapt, acest lucru s-a întâmplat şi cu atenienii (pelasgi, iniţial, n.n.), care, ocupând un teren slab şi stâncos, nu au fost cuceriţi de alţii, tocmai din această pricină, şi au fost socotiţi băştinaşi în aceste locuri spune Thucydides, deoarece au stăpânit mereu acelaşi pământ, fără să fie izgoniţi din el vreodată şi fără ca alţii să râvnească să le acapareze teritoriul.

Aceasta a fost, după câte se pare, pricina limbii şi a obiceiurilor aparte, chiar dacă au fost puţin numeroşi.

Astfel, din neamul eolienilor (neam traco-get, n.n.) s-a întărit în regiunea din afara Isthmului, totuşi şi cei din interiorul lui au fost odinioară eolieni, dar s-au amestecat mai târziu, pe vremea când ionienii, părăsind Attica (regiunea Atenei, n.n.) s-au aşezat în Aigialos, iar heraclizii au adus pe dorieni, care au întemeiat Megara (la N.V. de Attica, între golful Corint şi golful Saronic, la N. de Corint, n.n.) şi multe din oraşele Peloponesului. Dar ionienii în curând au fost izgoniţi de achei, care erau o seminţie eolică (Deci, traco-geto-pontică; mai precis, cele patru ,,triburi elene – aheii, eolienii, ionienii şi dorienii – descendentele din Hellen, fiul lui Deucalion, adică ,,Ion, Zeul cel frumos sau Făt-Frumos – locuiseră, cândva, în spaţiul cuprins între Nistru, Carpaţi, Dunăre şi Mare, n.n.) şi astfel au rămas în Pelopones numai cele două neamuri, eolic şi doric

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. 1, 2, 243- 244)

Şi cum ceva mai înainte am amintit de Deucalion ca fiind cel mai ,,bătrân zeu al Eladei, e bine să ne oprim şi asupra lui, fiindcă el este tatăl lui Hellen, din care s-au tras cele patru ,,triburi elene.

În ceea ce priveşte etimologia acestui nume, putem crede că el s-a format prin sudarea a doi termeni:

DEU (S) +  kalion, adică ,,Ion Zeul cel Frumos; Deu (s) = Zeul + ,,kalos, care în gr. înseamnă ,, frumos” + Ion (traco-get)

Evident că gândul ne duce la Făt-.Frumos, personajul principal (simbol al binelui) din basmele popolare româţneşti.

Cum nu trebuie să alunecăm în domeniul speculaţiilor, găsesc de cuviinţă să prezint aşa-zisul ,,arbore genealogic al ,,triburilor elene, iar pentru aceasta e necesar să începem cu Deucalion, străvechiul şi legendarul rege al Thessaliei, fiul Pandorei – prima femeie creată de zei. Evident că avem de-a face cu ,,varianta grecească a mitului creaţiei biblice.

Pandora, odată ajunsă pe pământ, a deschis cutia (vezi mitul sinonimic al mărului biblic!) primită în dar de la  Zeus, în care erau toate lucrurile rele (alţii zic că ,,bune!) de pe pământ, care s-au împrăştiat pretutindeni, pe fundul cutiei rămânând doar Speranţa.

Cu alte cuvinte, Deucalion, strămoşul legendar al ,,triburilor elene avea (după mamă) descendenţă divină, la fel ca egiptenii şi, mai târziu, ca romanii, împăraţi ai Imperiului Roman.

            Se spune că Deucalion a domnit peste Thessalia, care s-a numit, mai întâi, Phthiotida:

            ,,Phthieni se cheamă supuşii lui Ahile, ai lui Protosilaos şi Philoctetos, după propria mărturisire a lui Homer”.

(Strabon, Geo. Cartea a IX-a, cap. 5, 7, p. 379)

            Soţia lui Deucalion se chema Pyrrba (de aici, probabil se trage numele de Pyrrbus, fiul lui Neoptolemos şi nepotul lui Ahile), de la care şi-a luat numele oraşul Pyrrba, care era lângă oraşul Hellas.

Credem că de la acest oraş, Hellas, şi-a luat numele şi Hellen, strămoşul celor patru ,,triburi elene”, al cărui mormânt s-a construit în piaţa centrală a oraşului Pyrrba,

Deci, legendarul rege Hellen, e înmormântat în oraşul soţiei sale, Pyrrba!

            Observaţie: Se zice că în vremea legendarului Deucalion şi a soţiei sale, Pyrrba, a avut loc un uriaş potop (potopul biblic?!).

Deucalion şi Pyrrba s-au refugiat pe muntele Parnas (muntele muzelor!), fiind singurii care au scăpat.

            Se pare că şi această legendă e tot o ,,variantă elenă a lui Noe şi a familiei sale, singurii care au scăpat cu viaţă!

            După Deucalion, regele moştenitor al Phthiotidei (Thessaliei) şi, apoi, al grecilor, a fost Hellen, din care derivă ,,helenes” – ,,elenii”.

            Acesta a avut patru fii (din care se trag cele patru ,,triburi elene): Achaios, Ion, Aiolos şi Doros.

Astfel, din Achaios descind aheii; din Ion, ionienii; din Aiolos/Eolos, Eol, eolienii, iar din Doros, dorienii.

            Despre Doros ni se spune că ,,a populat împrejurimile Parnasului (unde, la potop, ziceam, se refugiaseră străbunii săi, Deucalion şi Pyrrba, n.n.) şi le-a lăsat supuşilor numele de dorieni, după numele său.

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. 7, 1, p. 312)

Apoi, un alt rege (ultimul rege al Atenei), Codros, fiul lui Melanthos (,,Cel dulce”?!), din neamul ionienilor-dorieni, ne aminteşte, prin etimologia numelui, de spaţiul carpato-pontic!

Dar Strabon nici acum nu vrea să ne spună decât că acel Codros – prin numele său, îşi ,,trădează obârşia barbară. Atât! Nimic mai mult!

            Despre ionieni, însă (din care se trag dorienii, respectiv Codros) el ne spune următoarele:

            ,,Această regiune (Eleia,n.n.) o stăpâneau în vechime ionienii, care erau din neamul atenienilor (pentru că se înrudiseră cu pelasgii, întemeietori ai Atenei, n.n.). Numele ei vechi era Aigialeia, iar a locuitorilor, aigialei. Mai târziu ea s-a chemat Ionia, la fel şi Attica, după numele ionienilor care se trăgeau din Ion, fiul lui Yuthos. Se spune că Hellen era fiul lui Deucalion; el a domnit în împrejurimile Phthiei (vechi oraş al Thessaliei, în regiunea Phthiotidei, n.n.) peste populaţia statornicită între Peneu şi Asopos, apoi a lăsat domnia celui mai vârstnic fiu al său (Aiolos, n.n.), iar pe ceilalţi i-a trimis peste hotarăle ţării ca să-şi caute o aşezare. Unul dintre aceştia, cu numele Doros, a populat împrejurimile Parnasului (munte la N. de G. Corint, în S.E. Greciei, n.n.) şi le-a lăsat supuşilor numele de dorieni, după al său (după numele său, n.n.)”.

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. 7, 1, p. 312)

Observaţie:  În Muntele Parnas – socotit muntele muzelor –, unde s-au retras (la potop) Deucalion şi soţia sa, Pyrrba, era şi renumitul oracol de la Delfi.

Aici, după războiul troian, a fost ucis Neoptolemos, care venise la Delfi spre a i se spune numel ucigaşului tatălui său, Ahile.

            Aşadar, observăm prea bine că aheii erau moştenitorii Thessaliei şi ai Parnasului strămoşului lor, Hellen, dar, în acelaşi timp, vom vedea (pornind chiar de la etimologia numelui Codros, care, e clar, traco-getă, provenind din latinescum ,,quodrum”; apoi, în traco-getă, ,,codru”că Strabon îşi pune, parcă, şi el, în mod indirect, un mare semn de întrebare, referitor la rădăcinile cele mai adânci ale ,,triburilor elene”. Altminteri, nu prea înţelegem ce-ar vrea să spună, atunci când se referă la ,,obârşia barbară” a unor seminţii, care, evident, au venit de undeva.

            Care sunt, atunci, seminţiile aborigene ale Eladei, de vreme ce întemeietorul Atenei e pelasgul egiptean Kecrops, cam prin sec. XVIII-XVII, î. Hr.?!

            Nu cumva ar fi vrutsă spună că, de fapt, ,,barbarii” erau chiar ,,triburile elenice”, despre care am tot spus că, după părerea mea, ele provin din spaţiul carpato-ponto-danubian, de la N. şi S. de Dunăre?!

            Strabon (care, în finalul fragmentului ce-l vom reproduce vorbeşte, totuşi de ,,neamurile epirote, care nu pot fi decât molosii şi cauconii/chaoni, dar şi alţii, din care se trag nu doar Ahile şi Alexandru Macedon, dar şi Aristotel Stagiritul şi însuşi Strabon) ne sugerează că ,,triburile elene”, ,,barbare” (deci, nu băştinaşe în Grecia pelasgă!) veniseră de undeva, iar acel ,,undeva” (unde erau ,,barbari”, după cum întocmai îi numeau şi romanii pe geto-daci) nu putea fi decât Carpaţii!

Dar şi mai ciudat e faptul că Strabon (reproducând o informaţie venită de la Hecataios Milesianul spune despre Pelopones (Pelops, fiul lui Tantal, trece drept întemeietorul aşezărilor din Pelopones, care înseamnă, de fapt, ,,inima lui Pelops – mai precis peninsulă; Pelops, se vede clar, chiar după nume, că era pelasg venit din Egipt, de vreme ce fondatorul Atenei – în sec. XVIII-XVII, î. Hr. – a fost pelasgul egiptean Kecrops,    n.n.) că, înainte de eleni, a fost populat de barbari (Oare chiar şi pe pelasgi să-i numească Strabon ,,barbari”?! n.n.). De altfel, aproape toată Elada a fost în vechime ţara barbarilor, judecând după aducerea aminte a oamenilor, pentru că Pelops a adus popor din Frigia (populaţie tracă; deci, Grecia, la venirea pelasgilor, era încă nelocuită! n.n.) în peninsula numită după el Pelaponessos, Danaos, din Egipt; dryopii,cauconii (despre care vorbeşte şi Homer în ,,Iliada” şi în ,,Odiseea”, n.n.), pelasgii, lelegii şi alţii asemenea lor ocupau regiunile de dincoace de Istru, ca şi cele de dincolo de el; Attica o stăpâneau tracii lui Eumalpos (şef trac, socotit întemeietorul misterelor de la Elensis, n.n.),Daulis din Phocida se afla în puterea lui Tereus (şi oraş la poalele Parnasului, n.n.), Cadmeia (de la Cadmos, întemeietorul Cadmeiei – vechiul nume al oraşului Theba, n.n.), Beoţia însăşi o populau aonii, temikii şi hyanţii (sau syanţii, vechii locuitori ai Beoţiei, despre locuitorii căreia – beoţienii – poetul Pindar spunea:

,,beoţienii <<scroafe>> se numeau – probabil  ,,syanii” sau ,,syanţi”, ce ne aminteşte de ,,synţi”, respectiv de” ,,sai, ,,saci, ,,dai”, ,,daci, n.n.).

Ba chiar numele înseşi trădează obârşia lor barbară (Aşadar, veniţi de undeva! Cum beoţienii se mai numeau ,,hyanţi”/ ,,syanţi – deci, ,,synţisau ,,sai, respectiv  ,,dai”/ ,,daci,bănuim că Strabon se gândise, poate, la daci, respectiv la cei din Carpaţi! n.n.), cum sunt: Kecrops (pelasg din Egipt, n.n.), Codros (traco-get, clar! n.n.), Aicolos, Cothos (din care a derivat, probabil, Cothyso, n.n.), Drymas şi Crinacos (cu toţii, etimologic vorbind, traco-geţi, n.n.). Iar tracii, illyrii şi epiroţii chiar şi acum (în sec. I, d. Hr., n.n.) se află în coastele elenilor, iar odinioară au fost chiar mai mulţi decât astăzi (semn foarte clar că traco-geţii au fost cei care i-au asimilat pe pelasgii întemeietorului Atenei, Kecrops egiptenul, n.n.), când o mare parte a ţării care se cheamă în prezent fără tăgală Elada o ocupă barbarii (adică traco-geţii, n.n.); astfel, Macedonia şi câteva părţi ale Thessaliei le stăpânesc tracii,  regiunile înalte ale Arcadiei şi ale Etoliei, thesproţii, cassopeii, amphilochii, molosii şi otomanii, care sunt neamuri epirote (aşezate în Epir, n.n.).

(Strabon, Geo. Cartea a VIII-a, cap. 7, 1, p. 196-197)

Aşadar, între Parnas, Pind şi Olimp s-au format rădăcinile traco-geto-pelasge ale limbii române, ei, aheii, fiind cei din care au descins macedonenii sau aromânii, încât echivalenţa dintre cele patru dialecte ale limbii române (daco-român, aromân, megleno-român şi istro-român) şi cele patru ,,triburi elene (descendente din legendarul rege Hellen, fiul lui Deucalion şi al Pyrrbei) nu e absolut deloc întâmplătoare!

Se vede, însă, şi încă destul de limpede, că dialectul aromân (adică, traco-get, al tyrageţilor dintre Carpaţi - Nistr - Dunăre şi Mare: ionienii, aheii, dorienii şi eolienii) dar şi al pelasgilor aramaici, ai urmaşilor lui Kecrops, au stat la baza formării limbii latine primare (priscă, bătrână sau, de ce nu, ,,koine) din care a descins limba vlahă sau limba română de azi.

            Această limbă traco-geto-pelasgă (aramaică) a stat şi la baza formării limbii latine peninsulare, italice, care a fost dusă în Italia de Enea Troianul.

            Împ. Traian recunoştea cu mândrie că se trăgea din Enea T. (Troianul), iar lucrul acesta l-a consemnat (pe frumoasele cupe de argint, luate de la Decebal) chiar nepotul său, viitorul Împ. Hadrian.

            De aici, am putea deduce că Împ. Traian avea, poate, informaţii conform cărora Troia era întemeiată de strămoşii lui Decebal, care coborâseră din Carpaţi şi de pe Nistru, cucerind toată Marea Egee, toată Grecia Continentală, tot N.V. Asiei Mici, încât ajunseseră să pună numele de Carpathos (de la Carpaţi, desigur) chiar unei insule din Sporade!

Asta, ca să se ştie că ei (deşi ajunseseră până la Marea Lybiei, având marea lor – Marea Carpatică!) nu-şi uitaseră locul naşterii lor; locul de unde plecaseră spre zona meridională!...

            Iar ca o ciudăţenie a ,,mersuluiacestei  lumi, am putea spune că, într-adevăr, istoria nu doar se repetă, dar evoluează ca într-un cerc: porneşti dintr-un anumit punct şi, după multe secole, revii de unde ai pornit!

            Iată că aşa s-a întâmplat şi cu tribul iranian al ,,sacilor(sai, cum le zicea Homer; dar nu numai el; unii istorici i-au numit şi dai, din care s-au tras dacii!).

Acei ,,saci iranieni (sai/dai; mai apoi, daci)porniseră din Podişul Pamir cam prin sec. al XVIII-lea î. Hr., urmând traseul: Nordul Mării Caspice, S. Rusiei, Tyras/Nistru (Basarabia), ajungând cam prin sec. al XVI-lea în Carpaţi, unde se amestecaseră cu ,,băştinaşii traci, care, în timp de două secole, i-au ,,tracizat”, aşa cum avea să se întâmple (în sec. VI î. Hr.) şi cu agatârşii, tot de neam iranian, care, venind în Ardeal, s-au aşezat pe cursul de mijloc al Mureşului, după cum ne spune V. Pârvan în ,,Getica”.

            După ,,tracizare”, aceşti ,,saci şi traci ionieni din Carpaţi pornesc înspre sud, luând cu ei şi pe geţii subcarpatici.

Trecând Dunărea, au invadat Macedonia, Rodope şi Grecia Centrală, intrând într-o confruntare directă cu pelasgii lui Kecrops, egipteanul.

Ceva mai târziu, a urmat un alt ,,val, cel al tyrageţilor de la Nistru, care, în mişcarea sa spre sud, spre Marea Egee, i-au luat cu ei şi pe geţii pontici şi sud-dunăreni.

Dacă primii au folosit ,,via Hemus/Balcani, ceilalţi traco-geţi (ahei şi eolieni) au folosit ,,via maritimă, cucerind de la pelasgi insulele Mării Egee.

            Cum niciun istoric ori geograf nu consemnează o bătălie pe uscat (în Grecia Centrală ori Continentală) sau pe apă (în Marea Egee), presupunem că înţelepţii pelasgi au aplicat capitularea paşnică.

            Aşadar, ionienii (adică sacii/dacii tracizaţi) din interiorul arcului carpatic (Transilvania de azi), ajunseseră să se confrunte (paşnic) cu pelasgii, cu cel puţin un secol mai înainte de coborârea spre S. a aheilor şi eolienilor, ocupând întreaga Grecie Centrală, zona Atticei, cu Atena însăşi, întemeiată de Kecrops, dar şi cea mai mare parte a Peninsulei Pelopones.

            Evident că forţa ,,nordicilorcarpato-ponto-danubieni (veniţi în două ,,valuri) era net superioară pelasgilor ce stăpâniseră toată Grecia, după cum ne spune N. Densuşianu în ,,Dacia preistorică”.

            Se ştie prea bine că neamurile (triburile) iraniene (mezii, perşii, parţii şi sacii) erau neamuri cu adevărat războinice.

E deajuns să amintim rivalitatea dintotdeauna dintre greci şi perşi, ori dintre romani şi parţi, ca să întărim ideea că iranienii erau, prin excelenţă, un popor războinic.

            E bine, de asemenea, să ne aducem aminte de memorabila întrevedere dintre bunicul lui Achoka, regele Indiei (indienii fiind fraţi buni cu iranienii),  şi Alexandru Macedon.

Deşi fusese înfrânt, regele Indiei nu i-a cerut lui Alexandru Macedon decât un singur lucru:

            ,,Vreau să mă respecţi!, iar acesta, iată, nu e altceva decât semnul virtuţii adevăraţilor razboinici, care-şi apără nu doar Ţara şi poporul lor, dar şi demnitatea sa şi a supuşilor săi.

            Iată, însă, spuneam ceva mai înainte, că istoria evoluează, se pare, în cerc închis, dacă se poate spune aşa.

Dacă ei, sacii, porniseră din Podişul Pamir şi urmaseră traseul amintit mai sus, de acum coborâseră din Carpaţi spre zona mediteraneană (în sec. al XIV-lea î. Hr., primul val, şi un secol mai târziu, al doilea val), ca, în sec. l IV-lea î. Hr., să-i găsim pe urmaşii lor, macedonenii, pe traseul Asia Mică-Eufrat-Irakul şi Iranul de azi, încât Alexandru Macedon (căci el este cel mai demn urmaş al lui Ahile!) ajunge să fie primul din neamul vechilor saci care se reîntoarce în India-Iran, acolo de unde străbunii săi plecaseră cu aproximativ 1500 de ani în urmă, îndreptându-se spre Europa şi oprindu-se, o vreme între Carpaţi şi Nistru.

            Din aceşti bărbaţi războinici traco-iranieni şi pelasgi ne tragem noi, românii, iar istoria noastră nu este a unui popor îngenuncheat, ci a unui popor cu adevărat viteaz şi demn.

            Dincolo de vremi şi de tulburare de inimi, rămâne conştiinţa ce-o avem, şi anume că noi, geto-dacii şi aşa-zişii ,,greci (care, de fapt, sunt traco-pelasgi, asemenea nouă), am ,,zidit antichitatea înţelepciunii şi a armoniei, adică civilizaţia lumii europene de azi!

            Ar fi nedrept, însă, dacă n-am spune că această lume traco-getă (,,via nordică s-o numim) s-a ,,înrudit cam timp de un mileniu (sec. XIII - III î. Hr.) cu pelasgii veniţi pe ,,via sudică: Sumer-Mesopotamia - Valea Eufratului - N. Africii - Egipt, contactul dintre cele două ramuri indo-irano-sumeriene producându-se, iată, în Balcani!

            Susţinem aceasta, având în vedere faptul că fondatorul legendar al Atenei a fost, ziceam,pelasgul Kecrops, venit din Egipt, prin sec. al XVII-lea, cam pe vremea în care iranienii (,,umbriţi de pelasgii Sumerului, situat chiar lângă Iran, la E.) de pe ,,via nordică îşi începuseră exodul din Podişul Pamir spre Europa, oprindu-se în Carpaţi.

            Timp de două secole (cca XIV -XIII î. Hr., mai precis până în anul 1136 î. Hr., când a căzut Troia), pelasgii din Grecia au rezistat atacului continuu al celor două valuri traco-gete, sfârşind prin a fi asimilaţi.

            La foarte buna organizare socială, la gospodărirea oraşelor, la viaţa economică, culturală, comercială extrem de intensă; la sistemul educaţional la care ajunseseră pelasgii, s-a adăugat arta războinică; mai precis, curajul şi dăruirea în luptă a celor veniţi de la N. şi de la S. de Dunăre, respectiv traco-geto-ponticii, încât nu este de mirare că chiar cele patru ,,triburi elene au intrat ele însele (între ele) în conflict deschis, după ce i-au asimilat pe pelasgii din întreaga Grecie.

            Alungarea regelui Codros, fiul lui Melanthos (cel din neamul lui Doros, regele dorienilor, care se trăgea din ionienii traco-geţi carpatini; care a fost ultimul rege al Atenei, când ionieni-dorienii au fost învinşi şi alungaţi de ahei, în sec XII, î. Hr.) nu denotă decât că strălucitul istoric antic, grec Cassius Dio avea dreptate când spunea, în ,,Istoria Romană”, că dacii – urmaşii traco-geţilor carpatini – erau mai mereu dezbinaţi, luptându-se unii împotriva altora.

            Astfel, regele Codros şi ai săi au fost nevoiţi să se retragă din faţa mâniei fraţilor lor, aheenii (în sec. XII î. Hr.), fiind împinşi de aceştia spre E. Mării Egee şi-n N.V. Asiei Mici, unde, se pare, au luptat alături de troienii traco-pelasgi împotriva aheilor traco-geţi conduşi de Agamemnon (comandantul flotei greceşti, plecată din Aulida, din faţa oraşului Charkis) şi de cel mai bun general al său – Ahile, eroul ,,Iliadei lui Homer, care a murit lângă zidurile Troiei, fiind ucis de o săgeată otrăvită.

            Dacă la baza tuturor acestor frământări de peste un mileniu (din sec. XVIII. î. Hr., când au venit ,,sacii”/ saii, daii, dacii din Podişul Pamir în Carpaţi, şi până în sec. IV î. Hr., când Alexandru Macedon, descndent din Ahile tyragetul, a ajuns, luptând, până în India) au stat curajul şi vitejia unui popor prin excelenţă războinic (traco-geto-dacic), atunci trebuie s-i dăm dreptate filosofului şi scriitorului latin Seneca (4 î. Hr. - 65 d. Hr.), preceptorul viitorului Împ. Nero, atunci când spunea:

            ,,Curajul nu este vrednic de laudă decât atunci când e condus de virtute”.

(Seneca, Medeea, act. II, sc. 1)

            Şi dacă traco-geto-dacii (şi descendenţii lor: cele patru ,,triburi elene”: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii) s-au remarcat prin curaj, prin vitejie, virtutea, se pare, o moştenim de la pelasgi.

            Totuşi, e surprinzător că aceeaşi vrajbă şi aceeaşi dezbinare ne caracterizează şi astăzi, încât încă o dată îi dăm dreptate nu doar lui Cassius Dio, dar şi Împ. Marc Antonius (care era şi filosof), atunci când spune:

            ,,Omul se desparte însuşi din ură şi vrăjmăşie de aproapele său şi nu cugetă că din pricina aceasta s-a depărtat în acelaşi timp de toată lumea”.

(Marc Antonius, Către sine însuşi, XI, 8)

            Ce păcat că nu avem în gena noastră traco-getă decât prea puţină ,,fibră pelasgă”! În schimb, avem din belşug un şuvoi năvalnic, indo-iranian, de descătuşate energii, pe care nici azi, măcar, nu ni-l putem stăpâni şi nu-l putem canaliza spre mai buna noastră vieţuire sub ,,universala boltă-albastră”, cum aşa de frumos zicea Nichita Stănescu!...

            În veci vom rămâne tributari patimei şi poftei deşarte!

            Cu alte cuvinte: ,,Iar noi locului ne ţinem:

                                       Cum am fost, aşa rămânm!”

                                                      –  // –

Surpate,                                                                                George Voica

02. oct. 2014

Informații adiționale

  • Autor:
      ---
  • Data aparitiei: Miercuri, 26 Aprilie 2017
  • Localitate: Valcea
  • Creator: ---
  • Subiect:
      ---
  • Descriere: ---
  • Editor: ---
  • Contributor: ---
  • Tip: text
  • Format: ---
  • Identificator: ---
  • Sursa: ---
  • Limba: ---
  • Suport: Hartie
  • Tip articol: Articole si studii
Citit 3205 ori Ultima modificare Marți, 25 Noiembrie 2014 16:14
Ești aici: Home Valcea Valcea Ahile si triburile elene